1 .

Introducere în anatomie și fiziologie

mins

23 iul. 2026

4 subcapitole

Niveluri de organizare structurală

Ce studiază anatomia și fiziologia

Cunoașterea anatomiei și fiziologiei omului este esențială pentru a înțelege corpul uman. Cele două se referă la nivelurile de organizare a corpului și la modul în care acesta funcționează. Funcțiile corpului depind de structura sa; în același timp, structura oferă indicii despre funcțiile pe care le îndeplinește.

Spre exemplu, plămânii sunt alcătuiți din milioane de saci alveolari cu pereții extrem de fini, iar tocmai această alcătuire permite ca la nivelul lor să se realizeze schimbul gazos dintre oxigen și dioxid de carbon.

Anatomia are mai multe subdiviziuni:

Anatomia macroscopică, studiază structurile corpului vizibile fără microscop. Microscopul este aparatul care folosește lumină vizibilă pentru a mări imaginea unui obiect.
Anatomia microscopică (histologia), se ocupă cu studiul celulelor, țesuturilor și organelor vizibile cu ajutorul microscopului.
Anatomia dezvoltării, urmărește dezvoltarea individului de la stadiul de ou fecundat până la adult.

Fiziologia are, la rândul ei, mai multe subdiviziuni:

Citologia, studiul celulelor și al funcțiilor acestora.
Neurofiziologia, studiul funcției nervoase.
Fiziologia renală, se ocupă de sistemul excretor și funcțiile acestuia.
Fiziologia reproducerii, studiază organele reproducătoare și modalitățile de reproducere.

Cele șapte niveluri

La cel mai simplu nivel, corpul uman este compus din atomi, particule electronomicroscopice de materie. Atomii sunt unități ale elementelor precum oxigenul, carbonul, azotul sau sodiul, și se combină între ei pentru a forma molecule: apa, clorura de sodiu, proteinele, glucidele, lipidele.

COMPLETARE: Electronomicroscopul folosește un fascicul de electroni, nu lumină vizibilă, și are o rezoluție cu ordine de mărime mai bună decât microscopul optic; de aici adjectivul „electronomicroscopice” pentru atomi.

Figura nr. 1.1. Nivelurile de organizare structurală a corpului uman.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Nivelurile nu stau unul lângă altul, ci unul în altul: același ficat e și organ, și piesă a sistemului digestiv. Nivelurile sunt șapte, iar ultimul, corpul uman întreg, e organismul.
Intestinul gros încadrează pe trei laturi ghemul de anse ale intestinului subțire, cu ramura ascendentă la dreapta pacientului, cea transversală superior și cea descendentă la stânga pacientului.
Cecul, cu apendicele atașat, stă la capătul inferior al ramurii din dreapta pacientului.
Ficatul, stomacul și pancreasul ocupă etajul superior al abdomenului.

Asocierea mai multor molecule dă naștere următorului nivel, celula, unitatea fundamentală a organismelor vii. Ea conține structuri subcelulare precum nucleul, mitocondriile, ribozomii și lizozomii. Celulele nervoase, musculare și sanguine sunt exemple din organismul uman, fiecare cu structură și funcție unică.

Urmează țesutul: un grup de celule cu structură similară, care funcționează împreună și îndeplinesc aceeași funcție. Organismul are patru tipuri principale de țesuturi, epitelial (epidermul din piele), conjunctiv (sângele și țesutul osos), muscular și nervos.

Nivelul imediat superior este organul, compus din două sau mai multe tipuri diferite de țesuturi. Stomacul, de pildă, conține țesut epitelial, muscular, nervos și conjunctiv; el funcționează ca un centru anatomic și fiziologic specializat pentru o anumită activitate.

Nivelul final de organizare structurală este sistemul de organe, alcătuit din mai multe organe cu funcții complementare: digestiv, respirator, nervos, circulator. Sistemele funcționează împreună formând organismul, cel mai înalt nivel de organizare, atât structurală cât și funcțională.

Sistemele de organe

Cele unsprezece sisteme de organe și rolurile lor fiziologice apar sintetizate mai jos. Tabelul se cere știut integral: majoritatea grilelor de la acest subcapitol testează perechea sistem, componentă sau sistem, rol.

Sistem	Rol fiziologic	Componente majore
Tegument	Acoperă și protejează corpul	Piele, păr, unghii și glande sudoripare
Schelet	Protejează corpul și oferă suport pentru locomoție și mișcare	Oase, cartilaje și ligamente
Nervos	Primește stimuli, integrează informații și coordonează funcțiile organismului	Encefal, măduva spinării, nervi și organe de simț
Endocrin	Coordonează și integrează chimic activitățile organismului	Hipofiză, glande suprarenale, tiroidă și alte glande
Muscular	Realizează mișcarea corpului	Mușchi striați, mușchi netezi și mușchiul cardiac
Digestiv	Digestia alimentelor și absorbția nutrienților solubili din hrana ingerată	Dinți, glande salivare, esofag, stomac, intestine, ficat și pancreas
Respirator	Colectează oxigenul și elimină dioxidul de carbon	Plămâni, faringe, trahee și alte căi aeriene
Circulator	Transportă celule și substanțe în organism	Inimă, vase sanguine, sânge, structuri limfatice
Imunitar	Interacționează cu agenți străini	Limfocite T, limfocite B și macrofage; structuri limfatice
Urinar	Îndepărtează deșeuri metabolice din sânge	Rinichi, vezică urinară și căile urinare asociate
Reproducător	Produce celule sexuale necesare procreerii	Testicule, ovare și structurile asociate

Tabelul nr. 1.1. Sistemele de organe ale corpului uman.

Funcții ale organismului uman

Organismul uman, ca și celelalte viețuitoare, are câteva funcții care îl diferențiază de tot ce e lipsit de viață. Acestea le permit celulelor din organism să își desfășoare activitățile necesare creșterii și supraviețuirii.

Metabolismul

Metabolismul reprezintă suma tuturor proceselor chimice care se desfășoară în organism. El se împarte în două subcategorii:

Catabolismul este descompunerea materiei organice, de obicei cu producere de energie.
Anabolismul este sinteza de materie organică și necesită de obicei energie.

Procese vitale precum digestia, respirația, circulația și excreția sunt adaptate să furnizeze materia primă metabolismului și să îndepărteze produșii lui de degradare.

Mișcarea și celelalte funcții

Mișcarea este rezultatul contracției celulelor musculare. Poate fi voluntară, precum cea de la nivelul mușchilor scheletici, sau involuntară, în cazul mușchiului cardiac. Oasele și cartilajele sistemului scheletic participă la realizarea mișcării, oferind locuri de atașare pentru mușchi.

Creșterea se referă la creșterea în dimensiuni a corpului. Este procesul prin care un organism primește substanțe din mediul înconjurător și își mărește masa.

Conductibilitatea este proprietatea unor celule de a transmite stimuli dintr-o parte în alta a corpului. Această caracteristică aparține celulelor nervoase și musculare.

Reproducerea este capacitatea organismului de a procrea. Se referă atât la formarea de noi celule, pentru creștere, reparare sau înlocuire, cât și la producerea în totalitate a unui nou individ.

Reproducerea sexuată implică producerea de spermatozoizi și ovule și contopirea acestora pentru a forma un ovul fecundat, din care se dezvoltă apoi un nou individ.
Reproducerea asexuată constă în diviziunea unei singure celule și are ca rezultat două celule fiice identice. O întâlnim în procesele de creștere și reparație.

Alte caracteristici ale viețuitoarelor sunt excitabilitatea, răspunsul organismului la un stimul intern sau extern, și excreția, procesul de îndepărtare a produșilor de degradare.

Homeostazia

Homeostazia reprezintă totalitatea proceselor care contribuie la menținerea parametrilor mediului intern în limitele normale, chiar dacă mediul înconjurător se modifică. Apa, substanțele nutritive și oxigenul sunt cerințele chimice; temperatura constantă și presiunea atmosferică sunt cerințele fizice.

Organismul se află în homeostazie când nevoile celulelor sale sunt satisfăcute și funcțiile se desfășoară normal. Toate sistemele de organe sunt implicate în menținerea ei. Condițiile stresante precum bolile, căldura, durerea sau lipsa de oxigen determină un dezechilibru al mediului intern.

Pentru că mediul intern variază constant, organismul e protejat împotriva extremelor prin sisteme de autoreglare numite mecanisme de feed-back. Un astfel de mecanism are patru piese:

Valoarea de referință, valoarea normală a unui factor variabil, de exemplu temperatura.
Receptorul, senzorul care detectează orice deviere de la valoarea de referință.
Centrul de control, primește informații de la receptori, le integrează și stabilește răspunsul necesar.
Efectorii, produc răspunsul care readuce organismul la homeostazie.

Feed-back-ul negativ este mijlocul principal prin care organismul își păstrează homeostazia. El apare atunci când informația primită scade producția sistemului, astfel încât acesta să revină la valoarea de referință. Glicemia crește după masă, glucoza stimulează eliberarea insulinei din pancreas, insulina favorizează intrarea glucozei în celule, glicemia scade, iar nivelul scăzut determină celulele secretoare să reducă eliberarea de insulină.

Feed-back-ul pozitiv determină devierea din ce în ce mai mare de la valoarea de referință, până când se obține răspunsul dorit. Cele două exemple sunt coagularea sângelui, până la oprirea hemoragiei, și nașterea, până la expulzia fetală și a placentei.

Termenii direcționali

Termenii direcționali sunt folosiți în anatomie și fiziologie pentru a arăta poziția părților corpului. Punctul de referință pentru toți este poziția anatomică.

Figura nr. 1.2. Corpul și direcțiile sale.

Perechile de termeni

În poziție anatomică, fața anterioară este cea orientată spre partea din față a corpului. Termenul se înlocuiește adesea cu ventral, chiar dacă „ventral” se referă la partea abdominală a patrupedelor. Fața posterioară se referă la partea din spate și poate fi înlocuită cu dorsal.

Superior indică direcția spre partea de sus a corpului sau spre cap; nasul e situat superior față de gură. Alternativele sunt cefalic și cranial. Inferior indică direcția opusă capului; abdomenul e situat inferior față de torace. Alternativa caudal nu e des folosită la om, pentru că omul nu are coadă.

Medial înseamnă apropiat de linia mediană a corpului sau a unei structuri; nasul e medial față de ochi:

Lateral înseamnă îndepărtat de linia mediană; ochii sunt laterali față de nas.
Ipsilateral și controlateral se referă la structuri aflate de aceeași parte, respectiv de partea opusă: colonul ascendent și vezica biliară sunt ipsilaterale, colonul ascendent și cel descendent sunt controlaterale.

Proximal indică un punct orientat spre locul de atașare al unei extremități de trunchi, iar distal un punct situat la distanță față de acest loc: femurul e proximal, glezna e distală. Superficial și profund se raportează la suprafața corpului: pielea e superficială față de mușchi, inima e profundă față de mușchii toracelui.

Termen	Definiție	Exemplu
Anterior (ventral)	În partea din față a corpului sau mai aproape de aceasta	Sternul este situat anterior față de inimă
Posterior (dorsal)	În partea din spate a corpului sau mai aproape de aceasta	Esofagul este situat posterior față de trahee
Superior (cefalic, cranial)	Spre cap sau spre partea de sus a unei structuri	Inima este situată superior față de ficat
Inferior (caudal)	În partea opusă capului sau în partea de jos a unei structuri	Stomacul este situat inferior față de plămâni
Medial	Mai aproape de linia mediană a corpului sau a unei structuri	Ulna se află în partea medială a antebrațului
Lateral	La distanță de linia mediană a corpului sau a unei structuri	Plămânii sunt situați lateral față de inimă
Ipsilateral	De aceeași parte a corpului	Vezica biliară și colonul ascendent sunt ipsilaterale
Controlateral	De partea opusă a corpului	Colonul ascendent și colonul descendent sunt controlaterale
Proximal	Mai aproape de locul de atașare al unei extremități de trunchi	Femurul este localizat proximal față de tibie
Distal	Mai departe de locul de atașare al unei extremități de trunchi	Falangele sunt situate distal față de carpiene
Superficial	Spre suprafața corpului	Mușchii peretelui toracic sunt superficiali față de organele din cavitatea toracică
Profund	La distanță de suprafața corpului	Coastele sunt situate în profunzime față de pielea toracelui

Tabelul nr. 1.2. Rezumatul terminologiei direcționale.

Planurile corpului

În corpul uman se pot imagina numeroase suprafețe drepte, numite planuri. Ele traversează corpul și oferă puncte de reper pentru organele acestuia.

Figura nr. 1.3. Cele trei planuri importante ale corpului uman.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Cele trei planuri sunt perpendiculare două câte două: transversalul face unghi drept și cu sagitalul, și cu frontalul.
Sagitalul și frontalul se despart doar prin orientarea suprafeței, sagitalul dinspre față spre spate, frontalul dinspre stânga spre dreapta; transversalul e singurul orizontal.

Planul sagital este vertical și împarte corpul într-o parte dreaptă și una stângă. E mediosagital dacă jumătățile sunt egale și parasagital dacă sunt inegale.
Planul frontal (coronal) este tot vertical, dar împarte corpul într-o parte anterioară și una posterioară. Formează un unghi drept cu planul sagital.
Planul transversal (orizontal) împarte corpul într-o parte superioară și una inferioară. Secțiunile făcute după el se numesc secțiuni transversale.

Cavitățile și regiunile corpului

Cavitățile corpului sunt spații ce conțin organele interne. Cele două cavități principale sunt cavitatea posterioară și cavitatea anterioară.

Cea posterioară se află de-a lungul suprafeței dorsale a corpului și cuprinde cavitatea craniană, ce adăpostește encefalul, și canalul rahidian, delimitat de vertebre, ce adăpostește măduva spinării.

Cea ventrală e situată pe fața anterioară a corpului și are două subdiviziuni importante: cavitatea toracică și cavitatea abdomino-pelviană.

Figura nr. 1.4. Cele două cavități principale ale corpului cu subdiviziunile și conținutul lor.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Cele două cavități principale au câte două nume: cavitatea dorsală e cavitatea „posterioară”, cavitatea ventrală e cavitatea „anterioară”.
Cavitatea craniană și canalul rahidian, singurele două componente ale cavității dorsale, formează un singur spațiu continuu: encefalul se continuă direct cu măduva spinării.
Subdiviziunea abdomino-pelviană se împarte la rândul ei în abdominală și pelviană, deci cavitatea ventrală are trei compartimente, de sus în jos: toracic, abdominal, pelvian.
Subdiviziunea abdominală și cea pelviană nu sunt despărțite de niciun perete.
Singurul perete din interiorul cavității ventrale e diafragma, care bombează în cavitatea toracică.
Pe toată lungimea trunchiului, cavitatea dorsală e posterioară față de cea ventrală.

Cavitatea toracică și mediastinul

Cavitatea toracică e delimitată de coaste și de mușchii intercostali. Se subîmparte într-o cavitate pleurală stângă și una dreaptă, în fiecare găsindu-se câte un plămân. Suplimentar, există și o a treia cavitate, cavitatea pericardică, situată medial față de cavitățile pleurale, care adăpostește inima și se află într-o regiune numită mediastin.

Mediastinul conține toate componentele cavității toracice, cu excepția plămânilor: inima, timusul, esofagul, traheea, bronhiile, vase sanguine și limfatice, precum și noduli limfatici.

COMPLETARE: Timusul se află în mediastinul superior.

Cavitatea abdomino-pelviană

E separată de cea toracică prin mușchiul diafragmă, un mușchi de mari dimensiuni cu formă de cupolă. Se mai numește și cavitate peritoneală. În partea superioară, subdiviziunea abdominală, se află stomacul, intestinele, splina, ficatul și alte organe. În partea inferioară, subdiviziunea pelviană, se află vezica urinară, anumite organe reproducătoare și rectul.

Diviziunile suplimentare ale acestei cavități determină nouă regiuni. Regiunea ombilicală e în centru, regiunea epigastrică imediat superior de ea, iar regiunea hipogastrică imediat inferior. Lateral de epigastru se află hipocondrul stâng și drept, lateral de regiunea ombilicală cele două flancuri, iar lateral de hipogastru regiunile inghinale (iliace).

Figura nr. 1.5. Regiuni anatomice importante ale cavității abdomino-pelviene.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Regiunile drepte și stângi se numesc după dreapta și stânga pacientului.
Cele nouă regiuni ies din patru linii, două verticale și două transversale: prima transversală urmează marginea inferioară a rebordului costal, a doua trece la nivelul crestelor iliace.
Regiunile epigastrică, ombilicală și hipogastru formează coloana mediană, decupată de cele două linii verticale, care coboară de la rebordul costal până în zona inghinală.
Hipocondrul stă sub cartilajele costale, de unde îi vine și numele, iar regiunile iliace cad peste aripile oaselor iliace.
Regiunea epigastrică urcă între cele două arcuri costale, până sub vârful sternului.
Ombilicul cade în mijlocul regiunii ombilicale.
Hipogastrul e regiunea mediană cea mai inferioară, imediat superior de simfiza pubiană.

Rand	Dreapta pacientului	Mijloc	Stanga pacientului
Superior	Hipocondrul drept	Regiunea epigastrică	Hipocondrul stâng
Mijloc	Flancul drept	Regiunea ombilicală	Flancul stâng
Inferior	Regiunea iliacă dreaptă	Hipogastrul	Regiunea iliacă stângă

Intersecția a două linii imaginare, una orizontală și alta verticală, în centrul cavității abdomino-pelviene delimitează alte patru regiuni: cadranul superior drept și stâng și cadranul inferior drept și stâng, denumiri folosite curent în practica clinică.

Membranele seroase

Pereții cavității abdominale și organele abdominale sunt căptușite de o membrană fină, alcătuită din două foițe, numită membrană seroasă. Numele vine de la lichidul seros, o cantitate mică de lichid lubrifiant secretat de foițe, care permite organelor să alunece fără frecare pe pereții cavităților și între ele.

În corpul uman există trei tipuri de membrane seroase:

Pleura, căptușește cavitatea pleurală.
Pericardul, învelește inima.
Peritoneul, învelește unele organe abdominale și pelviene, numite organe peritoneale, iar pe altele le acoperă doar pe fața anterioară, numite organe retroperitoneale. Exemple de organe retroperitoneale: rinichii, pancreasul și ovarele.

Inflamarea celor două foițe pleurale, parietală și viscerală, se numește pleurezie. Cele două foițe ajung în contact direct, iar în cursul mișcărilor respiratorii se freacă una de cealaltă, ceea ce produce durere.

Alte mici cavități ale organismului se găsesc la nivelul capului: cavitatea orală, cavitatea nazală, urechea medie și orbita.