15 .

Sistemul cardiovascular

mins

2 subcapitole

Inima

Sistemul cardiovascular este responsabil de furnizarea nutrienților și a oxigenului către țesuturi și de îndepărtarea produșilor de metabolism din țesuturi. De asemenea, sistemul transportă hormonii înspre celulele lor țintă. Este alcătuit dintr-o pompă, inima, și dintr-un set de tuburi care transportă sângele, vasele de sânge. Practic, toate regiunile organismului sunt deservite de el.

Inima ca organ

Inima este organul ce îndeplinește funcția de pompă în sistemul cardiovascular. Este alcătuită din două cavități principale cu rol de pompă, ventriculele, și două cavități de umplere, numite atrii. Ea pompează sângele în arterele, capilarele și venele sistemului cardiovascular și furnizează sânge tuturor celulelor organismului.

Are aproximativ mărimea unui pumn, este un organ cavitar, de formă conică, și cântărește mai puțin de o jumătate de kilogram.

Inima este situată în torace, în mediastin, aproximativ între a doua și a cincea coastă. Se află anterior de coloana vertebrală și posterior de stern, fiind flancată de plămâni, care se suprapun peste ea. Este așezată puțin spre stânga și adoptă o poziție oblică în cavitatea toracică (Figura 15.1).

Figura nr. 15.1. Inima umană văzută din poziție ventrală în cavitatea toracică. Observați poziția organelor adiacente.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Fața anterioară a inimii e formată aproape în întregime de cavitățile drepte; ventriculul stâng apare doar ca o fâșie pe marginea stângă. Inima privită din față e practic inima dreaptă.
Vârful inimii e pe partea stângă, orientat inferior și lateral, și aparține ventriculului stâng.
Atriul stâng nu participă la fața anterioară: e cavitatea cea mai posterioară, la baza inimii, în spatele vaselor mari.
Inima se sprijină direct pe diafragmă, fără spațiu între ele.
Vena cavă superioară intră în inimă de sus, pe partea dreaptă, iar aorta urcă și se arcuiește pe partea stângă a traheei.
Glanda tiroidă e deasupra deschiderii toracelui, iar inima stă sub bifurcația traheei.
Pericardul și pleura sunt doi saci seroși separați: pericardul înconjoară numai inima, pleura numai plămânul.
Plămânii depășesc lateral inima de ambele părți, iar plămânul stâng are o scobitură în care se așază inima.

Pericardul și cele trei straturi ale peretelui

Inima este învelită de un sac format din două foițe (membrane) numit pericard. Foița externă se numește pericard parietal, iar cea internă pericard visceral sau epicard. Cavitatea pericardică este spațiul umplut cu fluid dintre pericardul parietal și cel visceral. Epicardul este ocazional acoperit de grăsime, mai ales la vârste înaintate, și este considerat stratul extern al țesutului cardiac. Inflamația pericardului se numește pericardită.

Țesutul principal al inimii este localizat în stratul mijlociu și se numește miocard. El este compus din celule musculare de tip cardiac dispuse în fascicule. În interiorul miocardului, celulele musculare sunt interconectate prin fibre fine de țesut conjunctiv aranjate într-o rețea, ce aparțin scheletului fibros și consolidează miocardul în interior. Un plus de susținere, în jurul valvelor și la locul de emergență a vaselor mari, este asigurat de inele de țesut fibros împletit asemănător unor frânghii.

Al treilea strat, cel intern, se numește endocard. Este alcătuit dintr-un strat endotelial ce acoperă un strat subțire de țesut conjunctiv, delimitează cavitățile inimii și acoperă valvele cardiace. Inflamația valvelor cardiace se numește endocardită.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Atenție la perechea de inflamații, așa cum le definește manualul: pericardita e inflamația pericardului, iar endocardita e definită direct ca inflamația valvelor cardiace, nu a endocardului în general. Merge așa pentru că endocardul e chiar învelișul valvelor.

Cavitățile și vasele inimii

În inimă există patru cavități. Cele două cavități superioare sunt denumite atrii, iar cele două cavități inferioare ventricule. Cavitățile cardiace sunt separate longitudinal de un perete numit sept cardiac. Între atrii, septul este denumit sept interatrial, iar între ventricule sept interventricular (Figura 15.2).

Figura nr. 15.2. Secțiune longitudinală prin inimă, ilustrând cele mai importante structuri ale acestui organ. Se pot observa detaliile valvelor și sunt indicate cele mai importante vase.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Din arcul aortic pleacă exact trei vase: trunchiul brahiocefalic, artera carotidă comună stângă și artera subclaviculară stângă. Nicio arteră coronară nu pleacă din arc.
Cele două vene cave intră amândouă în atriul drept, din direcții opuse, superioara de sus și inferioara de jos.
Atriul stâng primește vene pulmonare din ambii plămâni, iar arterele pulmonare pleacă din trunchiul pulmonar, care iese din ventriculul drept.
Trunchiul pulmonar e anterior de aortă și îi încrucișează rădăcina: valva pulmonară e mai anterioară decât valva aortică, deși stau la aceeași înălțime.
Valva aortică e lipită de valva bicuspidă: în inima stângă orificiul de ieșire e lângă orificiul de intrare.
Septul interventricular este mai gros decât cel interatrial
Peretele ventriculului stâng e de câteva ori mai gros decât al celui drept, iar septul interventricular e la fel de gros ca peretele stâng, nu ca cel drept.
Cordajele tendinoase și mușchii papilari există în ambii ventriculi, nu doar în cel drept.
Cordajele nu pleacă direct din perete, ci din vârful mușchilor papilari, care sunt proeminențe conice ale peretelui: perete ventricular, mușchi papilar, cordaj tendinos, cuspis.
Valvele semilunare nu au nici cordaje, nici mușchi papilari: ancorarea prin cordaje e proprie numai valvelor atrioventriculare.

Atriile sunt cavitățile de umplere cu sânge ale inimii. Sângele care se întoarce prin vene de la țesuturi intră în atrii și este menținut acolo până când ventriculele se golesc. Fiecare atriu are o prelungire plată, încrețită, denumită auriculă (urechiușă), ce se umple cu sânge atunci când atriul este plin. Auricula crește capacitatea atrială.

În atriul drept se golesc trei vene: vena cavă superioară, care aduce sângele de la cap și gât, vena cavă inferioară, care aduce sângele din regiunea inferioară a corpului, și sinusul coronarian, care primește sângele de la mușchiul cardiac și îl conduce apoi în atriul drept. Atriul stâng primește sânge de la plămâni prin intermediul venelor pulmonare.

Ventriculele sunt situate inferior față de atrii și sunt cavitățile cu rol de pompă. Ventriculul drept pompează sângele la plămâni, iar ventriculul stâng pompează sângele la organele, țesuturile și celulele organismului.

Circulația sângelui prin inimă

În organism există două circuite cardiovasculare principale:

Primul, numit circulația pulmonară, se extinde de la inimă la plămâni și înapoi la inimă.
Al doilea, circulația sistemică, se extinde de la inimă la celule și înapoi la inimă (Figura 15.3).

Circulația pulmonară începe în partea dreaptă a inimii. Sângele colectat de la organe intră în atriul drept; el este sărac în oxigen și bogat în dioxid de carbon. Trece printr-o valvă în ventriculul drept, care îl pompează în plămâni prin arterele pulmonare. La nivel pulmonar, dioxidul de carbon părăsește sângele și intră în alveolele pulmonare, în timp ce oxigenul trece din alveole în sânge. Apoi sângele bogat în oxigen se întoarce prin venele pulmonare în partea stângă a inimii, închizând circulația pulmonară.

Circulația sistemică începe în partea stângă a inimii. Sângele intră în atriul stâng, trece printr-o valvă în ventriculul stâng, iar acesta îl pompează în aortă, cea mai mare arteră din organism. Din aortă sângele este distribuit către celelalte artere ale circulației sistemice, spre cap, torace, regiunea abdominală și restul organismului. La nivel celular, sângele eliberează oxigenul și preia dioxidul de carbon, apoi se întoarce la inimă prin vene și prin venele cave, intrând în atriul drept și completând circulația sistemică.

Figura nr. 15.3. Cele două circulații principale ale organismului. În circulația pulmonară, sângele pleacă din ventriculul drept la plămâni și se întoarce în atriul stâng. În circulația sistemică, sângele pleacă din ventriculul stâng spre organism și se întoarce în atriul drept.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Colorația urmează oxigenarea, nu bucla: arterele pulmonare transportă sânge sărac în oxigen, iar venele pulmonare sânge bogat în oxigen, adică exact invers decât în restul organismului.
Compoziția sângelui se schimbă numai în paturile capilare, pulmonar și tisular; pe traseul arterelor și al venelor rămâne neschimbată.
Fiecare circulație conține exact un pat capilar.
Cele două circulații sunt legate în serie prin inimă, nu în paralel: sângele trece prin inimă de două ori la fiecare tur complet.
Atriile sunt deasupra ventriculilor, cavitățile drepte pe o parte, cele stângi pe cealaltă, iar septul desparte complet cele două tipuri de sânge: ele nu se amestecă nicăieri în inimă.

Valvele cardiace

Un set de valve cardiace asigură circulația unidirecțională a sângelui prin inimă, prevenind refluxul. În proces sunt implicate patru valve: două valve atrioventriculare și două valve semilunare (Figura 15.4).

Una dintre valvele atrioventriculare e situată în partea dreaptă a inimii, între atriul și ventriculul drept, și se numește valvă tricuspidă, deoarece are trei cuspisuri. A doua se află în partea stângă, între atriul și ventriculul stâng, și se numește valvă mitrală sau valvă bicuspidă, deoarece are numai două cuspisuri. Valvele atrioventriculare permit sângelui să curgă din atrii în ventricule și previn refluxul în atrii atunci când ventriculele se contractă.

Valvele atrioventriculare sunt ancorate de mușchii papilari ai peretelui ventricular prin cordoane de colagen de culoare albicioasă, numite cordaje tendinoase. Ele împiedică mișcarea cuspisurilor valvulare înspre atrii. Când cordajele sunt lezate sau când leziunea e chiar la nivel valvular, valvele au tendința de a se mișca retrograd; în cazul valvei mitrale, afecțiunea se numește prolaps de valvă mitrală.

Cele două valve semilunare se află la emergența arterelor principale din ventricule:

Valva pulmonară delimitează intrarea în trunchiul pulmonar, ce se extinde de la ventriculul drept spre plămâni, și previne refluxul sângelui în ventriculul drept când acesta se relaxează.
Valva aortică este situată la emergența aortei și previne refluxul sângelui în ventriculul stâng. Figura 15.4 le desenează pe amândouă cu câte trei cuspe, la fel de clar: și valva pulmonară, și valva aortică au trei cuspe fiecare (Tabelul 15.1).

Figura nr. 15.4. Vedere de sus a inimii după îndepărtarea atriilor. Observați structura valvelor bicuspidă (cu două cuspisuri) și tricuspidă (cu trei cuspisuri). Valva aortică și cea pulmonară sunt valve semilunare. Se pot observa arterele coronare și sinusul coronarian.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Ambele valve semilunare, pulmonară și aortică, au câte trei cuspe.
Valva bicuspidă are două cuspe, tricuspida trei.
Cele patru orificii valvulare sunt alipite, într-o masă fibroasă comună pe care se prinde miocardul.
Ordinea dinspre anterior spre posterior: valva pulmonară, cea mai anterioară, apoi valva aortică, apoi valvele atrioventriculare, bicuspidă și tricuspidă, alături una de alta, cele mai posterioare.
Valva aortică e valva centrală a inimii: atinge valva pulmonară în față și ambele valve atrioventriculare în spate.
Orificiile arterelor coronare sunt două deschideri mici în inelul aortic, imediat deasupra cuspelor valvei aortice, una spre stânga și una spre dreapta pacientului. Coronarele pleacă deci din rădăcina aortei, la câțiva milimetri de ventriculul stâng, nu de pe arcul aortic. Nu există trunchi comun: sunt două orificii separate.
Nodul atrioventricular stă între inelul valvei aortice și cel al tricuspidei, la joncțiunea atrioventriculară, la vârful septului, nu în plin sept interatrial. Fiind lipit de inelul aortic, o leziune a valvei aortice îl poate atinge.
Sinusul coronarian e posterior de valvele atrioventriculare, pe partea stângă, și se îndreaptă spre dreapta.

Valva	Localizare	Cuspe	Funcție
Valva tricuspidă	Între atriul drept și ventriculul drept	3	Previne refluxul sângelui din ventriculul drept înapoi în atriul drept în timpul contracției ventriculare
Valva pulmonară	Între ventriculul drept și artera pulmonară	3	Previne refluxul sanguin din artera pulmonară în ventriculul drept în timpul relaxării ventriculare
Valva bicuspidă (mitrală)	Între atriul stâng și ventriculul stâng	2	Previne refluxul sângelui din ventriculul stâng înapoi în atriul stâng în timpul contracției ventriculare
Valva aortică	Între ventriculul stâng și aortă	3	Previne refluxul sângelui din aortă înapoi în ventriculul stâng în timpul relaxării ventriculare

Tabelul nr. 15.1. Prezentare succintă a valvelor cardiace. Coloana cu numărul de cuspe completează tabelul de manual cu datele figurii 15.4.

Circulația coronariană

Deoarece inima se află într-o activitate continuă, ea trebuie alimentată permanent cu sânge. Arterele care îi furnizează sânge sunt arterele coronare; vasele care drenează mușchiul cardiac sunt venele cardiace. Arterele coronare furnizează sânge oxigenat mușchiului cardiac, iar ulterior sângele sărac în oxigen este drenat de venele cardiace, care îl conduc în sinusul coronarian (Figura 15.5). Sinusul trimite sângele în atriul drept.

Figura 15.5 numește și ramurile celor două artere coronare, pe care proza le lasă nenumite. Din artera coronară stângă se desprinde ramura circumflexă, care înconjoară inima prin șanțul atrioventricular stâng. Din artera coronară dreaptă pleacă ramura marginală, ce coboară pe marginea inimii, și artera interventriculară posterioară (ramura descendentă), care coboară prin șanțul interventricular posterior spre vârful inimii.

Tot acolo sunt numite și cele patru vene cardiace care se deschid în sinusul coronarian: vena cardiacă mare, vena cardiacă mijlocie, vena cardiacă mică și vena cardiacă posterioară. Toate patru converg spre sinusul coronarian, iar acesta se golește în atriul drept, imediat lângă gura venei cave.

Figura nr. 15.5. Vedere dinspre lateral a inimii, ilustrând câteva dintre arterele coronare și venele cardiace. Sinusul coronarian este situat aproape de venele cave și se golește în atriul drept împreună cu aceste vene.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Orientarea e altfel decât la celelalte figuri de anatomie ale capitolului: e o vedere posterioară, deci dreapta pacientului cade în dreapta imaginii. Legenda tipărită spune „vedere dinspre lateral”, ceea ce induce în eroare. Cine aplică aici convenția de la figura 15.1 citește inima în oglindă.
Venele cardiace numite sunt patru: mare, mijlocie, mică și posterioară, toate convergând spre sinusul coronarian.
Ramurile arteriale numite sunt trei: ramura circumflexă, ramura marginală și artera interventriculară posterioară.
Sinusul coronarian e un canal scurt și larg în șanțul atrioventricular posterior, cel mai gros vas venos de pe suprafața inimii, și se deschide în atriul drept printr-un orificiu propriu, alăturat orificiului venei cave: două deschideri distincte, nu una comună.
Fiecare venă numită are o arteră pereche în același șanț: vena cardiacă mare cu ramura circumflexă în șanțul atrioventricular stâng, vena cardiacă mijlocie cu artera interventriculară posterioară în șanțul interventricular posterior, vena cardiacă mică cu artera coronară dreaptă în șanțul atrioventricular drept.
Sinusul coronarian începe acolo unde se termină vena cardiacă mare.
Vena cardiacă mică stă superior de artera coronară dreaptă.
Vena cardiacă mică se unește cu vena cardiacă mijlocie, iar vena rezultată se varsă în sinusul coronarian.
Vena cardiacă posterioară drenează peretele posterior al ventriculului stâng; niciun afluent al ei nu trece pe ventriculul drept.
Artera coronară dreaptă înconjoară inima prin șanțul atrioventricular drept, iar ramura circumflexă prin cel stâng: împreună formează un inel arterial la limita dintre atrii și ventriculi.
Ramura marginală se desprinde din artera coronară dreaptă, iar artera interventriculară posterioară o continuă după ce aceasta trece în șanțul interventricular. Artera coronară dreaptă hrănește deci și o parte din fața posterioară a ambilor ventriculi, nu doar inima dreaptă.
Ramura circumflexă provine din artera coronară stângă, iar artera interventriculară anterioară, tot ramură a ei, coboară pe fața anterioară a inimii.

Obstrucția prelungită a arterelor coronare prin cheaguri de sânge se numește tromboză coronariană. Această afecțiune poate produce moartea celulelor miocardice, iar când celulele miocardice mor apare infarctul miocardic, cunoscut și sub numele de atac de cord.

Mușchiul cardiac

Din punct de vedere fiziologic și biochimic, mușchiul cardiac este asemănător mușchiului striat scheletic. O diferență structurală este însă notabilă: celulele mușchiului striat scheletic sunt alungite și cilindrice, în timp ce celulele miocardului sunt mai scurte, mai late, mai ramificate și interconectate.

Joncțiunile dintre celulele musculare cardiace apar la nivelul unor conexiuni numite discuri intercalare. Ele conțin multe joncțiuni de tip gap, care permit citoplasmei unei fibre musculare cardiace să comunice cu cea a fibrei învecinate, și conțin și desmozomi, care formează o legătură mai strânsă decât joncțiunile de la nivelul celulelor musculare scheletice. Astfel, celulele miocardului funcționează ca niște unități mai integrate decât cele scheletice.

Celulele musculare cardiace primesc energie din metabolism în același fel ca și cele musculare scheletice, însă au nevoie de mai multă energie, deoarece activitatea lor metabolică este mai intensă.

Sistemul excitoconductor

Contracțiile celulelor musculare cardiace nu sunt inițiate de impulsuri venite de la sistemul nervos. Inima inițiază și distribuie impulsuri printr-un țesut specializat, denumit țesut excitoconductor, ale cărui celule se depolarizează și se repolarizează pe tot parcursul vieții fără intervenția sistemului nervos.

Prima componentă a sistemului excitoconductor constă din celulele nodului sinoatrial (SA). Această masă de celule musculare cardiace prevăzute cu autoritmicitate este situată în peretele superior al atriului drept. Nodul SA determină ritmul contracțiilor cardiace, de aceea e cunoscut ca stimulator cardiac (pace-maker) (Figura 15.6). El se depolarizează, fără intervenție nervoasă, de 70-80 de ori pe minut, iar unda de depolarizare inițiată acolo stabilește ritmul sinusal.

Impulsurile sunt distribuite de la nodul SA în țesutul atrial de la celulă la celulă, prin intermediul joncțiunilor gap din discurile intercalare, și se răspândesc prin fibre la al doilea nod principal al inimii, nodul atrioventricular (AV), situat în septul interatrial. De la nodul AV impulsurile se transmit unui grup mai voluminos de fibre, fasciculul His, situat în septul interventricular. Acesta e format din două ramuri, dreaptă și stângă, ce se continuă cu fibrele Purkinje, care se distribuie în miocardul ventricular și asigură transmiterea impulsurilor necesare contracției acestuia.

Figura nr. 15.6. Sistemul excitoconductor al inimii. Impulsurile sunt generate în nodul SA și trec lateral spre alte zone ale inimii prin fibrele Purkinje. Impulsurile de la nodul SA stimulează nodul AV și de la acest nivel trec mai departe la fasciculul His și la fibrele Purkinje.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Impulsul face un ocol: ramurile fasciculului His coboară prin sept până aproape de vârf și abia acolo se răsfiră în fibre Purkinje, iar unda de contracție ventriculară pornește de la apex și urcă spre bază, împingând sângele spre valvele semilunare.
Traseul complet: nod SA, miocardul ambelor atrii, nod AV, fascicul His în septul interventricular, ramurile dreaptă și stângă, fibrele Purkinje, pereții ventriculari.
Nodul SA stă în peretele superior al atriului drept, lângă intrarea venei cave superioare, adică în punctul cel mai înalt al inimii.
Nodul AV stă în septul interatrial - la joncțiunea dintre atrii și ventriculi, la capătul de sus al septului interventricular
Impulsul trece dintr-un atriu în celălalt direct prin miocard, fără fascicul dedicat.
Singura legătură electrică dintre etajul atrial și cel ventricular e nodul AV cu fasciculul His.

CAPCANĂ DE GRILĂ: 70-80 este numărul de depolarizări pe minut ale nodului SA; 70-75 este numărul de bătăi pe minut ale inimii și frecvența pulsului.

Electrocardiograma

Transmiterea impulsului prin sistemul conductor al inimii poate fi înregistrată prin electrocardiogramă (ECG). Pe o electrocardiogramă normală se disting trei unde care apar în fiecare ciclu cardiac:

Prima, unda P, e o undă ascendentă care indică depolarizarea atriilor și distribuirea impulsului de la nodul SA, prin atrii, spre nodul AV, determinând contracția atrială. După o pauză foarte scurtă, care corespunde trecerii impulsului prin nodul AV, urmează complexul QRS, alcătuit dintr-o undă descendentă, o undă ascendentă largă și apoi o undă descendentă; el reflectă depolarizarea ventriculelor.
Ultima e o deflexiune rotunjită, unda T, care reprezintă repolarizarea ventriculară (Figura 15.7).

Figura nr. 15.7. Ciclul cardiac așa cum este reprezentat pe electrocardiogramă (ECG). Impulsurile de la nodul SA determină depolarizarea atrială și sunt redate prin unda P. După o pauză foarte scurtă, impulsurile de la nodul AV determină depolarizarea ventriculară, prezentată sub forma complexului QRS. Unda T reprezintă perioada în care celulele musculare se repolarizează după contracție.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Sistola atrială și cea ventriculară sunt succesive, nu simultane: contracția atrială ține de la unda P până la începutul complexului QRS, iar contracția ventriculară cuprinde complexul QRS împreună cu unda T, până la sfârșitul ei.
Unda P e produsă de activitatea pornită din nodul SA, deci e atrială; complexul QRS e ventricular; pauza dintre ele corespunde trecerii prin nodul AV.
Formele undelor: P mică, ascendentă; Q mică, descendentă; R vârful cel mai înalt al traseului; S descendentă, mai adâncă decât Q, sub linia de bază; T rotunjită, mai lată și mai înaltă decât P.
Între S și T traseul rămâne ridicat și aproape orizontal: repolarizarea ventriculară începe după o pauză, nu imediat după depolarizare.
Repolarizarea atrială nu are undă proprie pe traseu.

Deși stimularea externă nu este necesară pentru activitatea cardiacă, sistemul nervos autonom poate realiza un control nervos asupra inimii. Impulsurile sistemului nervos simpatic cresc frecvența bătăilor cardiace și contracția ventriculară, iar sistemul nervos parasimpatic le diminuă (Capitolul 11).

Deși ritmul cardiac e de obicei regulat, pot să apară dereglări, numite aritmii. Când inima se contractă rapid și neregulat, se spune că fibrilează, afecțiune numită fibrilație. Pentru a defibrila inima poate fi utilizat un șoc electric puternic.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Sistemul nervos nu inițiază bătaia inimii, doar o modulează. Formularea corectă e că inima bate singură, iar simpaticul o accelerează și parasimpaticul o încetinește.

Ciclul cardiac

Alternanța contracțiilor și relaxărilor cavităților cardiace reprezintă ciclul cardiac. Termenul sistolă se referă la contracțiile inimii, iar termenul diastolă la perioadele de relaxare. Prin urmare, ciclul cardiac e alcătuit din sistolă și diastolă.

În timpul sistolei ventriculare, când sângele e pompat afară, atriile sunt în diastolă și se umplu cu sânge. Când presiunea sângelui în atrii o depășește pe cea din ventricule, forța exercitată de sânge asupra valvelor atrioventriculare determină curgerea acestuia în ventricule. Presiunea sanguină în ventricule crește, iar în timpul contracției sângele curge fie în artera pulmonară, fie în aortă.

Cantitatea de sânge pompată de un ventricul în timpul fiecărei sistole se numește volum bătaie. Cantitatea de sânge pompată de un ventricul pe minut se numește debit cardiac. Inima bate de aproximativ 70-75 de ori pe minut, iar un ciclu cardiac durează mai puțin de o secundă. Deoarece volumul bătaie la un adult e în medie de aproximativ 70 ml, debitul cardiac mediu e de aproximativ 5250 ml de sânge pe minut. Circulația sanguină e controlată de modificările de presiune, iar sângele va curge prin orice orificiu disponibil.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Debitul cardiac, dar și volumul bătaie sunt parametrii unui ventricul. Deci, debitul ambilor venitriculi ar fi de aprox 10.500 ml pe minut

Când valvele atrioventriculare se închid, inima emite un zgomot redat prin onomatopeea „lub”; acesta e primul zgomot cardiac. Apoi sângele curge prin artera pulmonară și aortă, iar valvele semilunare se închid, sunet descris prin „dub”. Astfel, zgomotele cardiace sunt descrise ca „lub-dub”. Zgomotele cardiace anormale, numite sufluri, indică de obicei o afecțiune a valvelor. Zgomotele cardiace pot fi ascultate cu ajutorul stetoscopului.

Vasele sanguine

Vasele sanguine formează o rețea de tuburi care transportă sângele dinspre inimă către celulele și țesuturile organismului și invers. Ele reprezintă un element esențial al sistemului cardiovascular, deoarece asigură mediul necesar pentru îndeplinirea funcțiilor celulelor sanguine.

Vasele care transportă sângele de la inimă se numesc artere. Arterele se divid în vase mai mici, arteriole, care la nivelul organelor și țesuturilor se ramifică în vase microscopice, capilare. Sângele din capilare deservește țesuturile. Capilarele părăsesc apoi mediul celular și formează vene mici, venule, care se unesc între ele pentru a forma vase mai mari, venele, ce transportă sângele înapoi la inimă (Tabelul 15.2).

Toate vasele sanguine, cu excepția capilarelor, au în componența peretelui trei straturi distincte, numite tunici. Ele înconjoară lumenul vasului. Tunica interioară, tunica internă, e alcătuită dintr-un strat subțire endotelial, format din epiteliu simplu pavimentos așezat pe o membrană bazală; o continuare a acestui endoteliu, cunoscută sub denumirea de endocard, căptușește inima și acoperă valvele cardiace. Stratul mijlociu, tunica medie, e alcătuit în principal din celule musculare netede și fibre elastice aparținând țesutului conjunctiv. Stratul exterior, tunica externă, e format dintr-o țesătură laxă de fibre de colagen, care protejează vasele și le fixează de țesuturile învecinate.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Capilarul este singura excepție de la regula celor trei tunici: are un singur strat de celule endoteliale, adică doar tunica internă.

Vasul	Structura	Funcția
Artera	Perete gros, rezistent, cu trei straturi: stratul endotelial, stratul mijlociu format din celule musculare netede și țesut elastic, și stratul extern din țesut conjunctiv	Transportă sângele la presiune ridicată de la inimă la arteriole
Arteriola	Perete mai subțire decât arterele, dar tot cu trei straturi; arteriolele mai mici au endoteliu, câteva celule musculare netede și o cantitate mică de țesut conjunctiv	Leagă arterele de capilare; ajută la controlul circulației sângelui în capilare prin vasoconstricție sau vasodilatație
Capilarul	Un singur strat de epiteliu pavimentos	Reprezintă o membrană semipermeabilă prin care se realizează schimburile de nutrienți, gaze și reziduuri între sânge și celulele din țesuturi; leagă arteriolele de venule
Venula	Perete subțire, cu mai puțin țesut muscular neted și elastic decât arteriolele	Leagă capilarele de vene
Vena	Perete mai subțire decât cel arterial, dar cu straturi similare; stratul mijlociu mai slab dezvoltat; unele au valve	Transportă sângele la presiune mică de la venule la inimă; valvele previn circulația retrogradă a sângelui; servesc drept rezervor de sânge

Tabelul nr. 15.2. O comparație între vasele sanguine ale organismului.

Arterele

Spațiul central, gol, din interiorul arterelor se numește lumen și e înconjurat de trei straturi de țesut. Tunica internă e alcătuită din epiteliu simplu pavimentos și se numește endoteliu; acest strat intern conține și țesut elastic. Tunica medie e alcătuită dintr-un strat gros de mușchi neted și din țesut elastic. Tunica externă e alcătuită în principal din fibre elastice și colagen.

Arterele au capacitatea de a se destinde și de a se adapta la sângele ce pulsează în interiorul lor când inima se contractă. Această expansiune se datorează țesutului conjunctiv elastic. Când inima se relaxează, țesutul elastic revine la forma inițială și împinge sângele înainte.

Mușchiul neted din peretele arterelor se poate contracta pentru a regla fluxul sanguin în aval. Micșorarea lumenului arterial, numită vasoconstricție, poate fi indusă de impulsuri nervoase de la nivelul sistemului nervos simpatic. Mărirea în dimensiune a lumenului, numită vasodilatație, apare în absența impulsurilor de la acest sistem.

CAPCANĂ DE GRILĂ: În manual, vasodilatația apare în absența impulsurilor simpatice, nu prin impulsuri parasimpatice și nici printr-un „nerv vasodilatator”.

Arteriole, capilare și venule

Pereții arteriolelor mari sunt similari cu cei ai arterelor dar, pe măsură ce arteriolele scad în dimensiune, ele sunt alcătuite în principal din endoteliu și în mai mică măsură din mușchi neted. Ca și arterele, arteriolele suferă vasoconstricție și vasodilatație pentru a ajusta fluxul sanguin.

Capilarele, structuri microscopice, leagă arteriolele de venule. Pot fi întâlnite practic lângă fiecare celulă a organismului, în special lângă cele cu activitate metabolică crescută, care au nevoie de mai mult oxigen decât altele. Schimbul de nutrienți și gaze se produce între sânge și celulele corpului transendotelial, după cum explică legea mișcării fluidelor a lui Starling (Capitolul 21). Pereții capilarelor au un singur strat de celule endoteliale, prin care moleculele mici pot să treacă cu ușurință.

Sângele trece din arteriole în patul capilar, alcătuit din grupuri de mai multe capilare. Un sfincter precapilar reglează intrarea sângelui în patul capilar. Sfincterele sunt mușchi dispuși circular, care se deschid sau se închid pentru a regla fluxul sanguin în capilare și pentru a asigura țesuturilor necesarul de sânge.

Venulele se formează prin unirea mai multor capilare, colectează sângele și îl transportă în vene. Pereții venulelor mici sunt similari cu cei ai arteriolelor mici, dar venulele mari au aceeași structură ca și venele.

Venele

Venele au structură similară cu arterele, cu excepția faptului că tunica externă a venelor e mai groasă, iar tunica medie e mai subțire. Deoarece sângele care curge printr-o venă nu e sub presiune, curgerea sa e lină, în comparație cu sângele din artere, care pulsează. Tot din cauza presiunii mai mici, pereții venelor nu trebuie să fie atât de rezistenți ca cei ai arterelor.

Pentru a ajuta curgerea sângelui, multe vene prezintă pliuri ale stratului intern, care formează valve. Valvele previn refluxul sângelui venos, în special la nivelul membrelor inferioare (Figura 15.8). Când valvele slăbesc, sângele se scurge înapoi, iar presiunea sângelui dilată peretele venos; venele dilatate se numesc vene varicoase. Înaintarea în vârstă, statul prelungit în picioare și sarcina contribuie la dezvoltarea lor.

Figura nr. 15.8. Vasele sanguine și valvele. (a) Structura comparată a arterei, venei și capilarului. (b) Arterele și capilarele nu au valve; valvele sunt prezente doar în vene. În venă, zona unde este situată valva este dilatată, valva se deschide când trece sângele, iar apoi lambourile se unesc, închizând-o și împiedicând refluxul.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: La același calibru exterior, artera are perete gros și lumen îngust, iar vena perete subțire și lumen larg: vena încape mai mult sânge, de unde rolul ei de rezervor.
Tunica mijlocie a arterei e cea mai groasă dintre cele trei; vena are aceleași trei tunici, mult mai subțiri.
Peretele capilarului are grosimea unei singure celule, cu nucleul bombând în lumen.
Valva venoasă are două cuspe, ca valva bicuspidă a inimii, nu trei ca valvele semilunare.
La nivelul valvei, peretele venei formează un sinus dilatat; dilatația e arhitectură normală, nu semn de boală.
Cuspele sunt buzunare deschise spre inimă: sângele care curge corect le lipește de perete și trece liber, iar refluxul le umple și le lipește una de alta, închizând lumenul. Valva se închide prin însuși sângele care se întoarce, fără niciun mușchi.
Numai venele au valve; arterele și capilarele nu.

Venele servesc drept rezervoare de sânge, deoarece conțin o mare parte din sângele organismului. Aproximativ 60% din volumul sanguin se află în vene și venule.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Valvele există doar în vene, nu în artere și nu în capilare, iar valva venoasă are două cuspe.

Presiunea arterială și pulsul

Presiunea arterială reprezintă presiunea exercitată de sânge asupra pereților vasculari. Ea e determinată de debitul cardiac, cu cât debitul e mai mare cu atât presiunea e mai mare, și de rezistența la fluxul sanguin, care apare datorită vâscozității sângelui, lungimii vaselor și diametrului lor.

Presiunea arterială poate fi măsurată cu sfigmomanometrul, care conține o coloană de mercur ce se ridică, odată cu presiunea din manșeta care se umflă la nivelul brațului, deasupra valorii de 160 mmHg, când comprimă arterele. Apoi se folosește un stetoscop pentru a asculta curgerea sângelui în artera ulnară. Manșeta se dezumflă până când se aud sunetele datorate curgerii turbulente, numite zgomotele lui Korotkoff. Acestea reprezintă presiunea sistolică, în mod normal de aproximativ 120 mmHg. Se dezumflă manșeta mai departe, până când zgomotele dispar, iar presiunea la care ele dispar e presiunea diastolică, suficientă pentru a ridica coloana de mercur la aproximativ 80 mmHg. Presiunea arterială se exprimă deci ca sistolică „per” diastolică, adică 120/80. Numeroase afecțiuni pot crește sau scădea presiunea arterială; de exemplu, îngustarea lumenului arterial poate crește semnificativ presiunea arterială.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Manualul are aici o inconsecvență de topografie: manșeta se umflă la nivelul brațului, dar auscultația e descrisă în artera ulnară, care e la antebraț. Vasul comprimat efectiv de manșetă e artera brahială, care în tot capitolul apare doar pe figura 15.9.

Ventriculul stâng se contractă și se relaxează, împingând sângele în artere și determinând pulsul, o undă de presiune în artere. Pulsul e mai puternic în apropierea inimii și mai slab pe măsură ce sângele se îndepărtează de inimă. În mod obișnuit se măsoară la nivelul arterei radiale, la încheietura mâinii, dar se poate măsura și pe artera carotidă și pe artera poplitee. Pulsul are aceeași frecvență cu cea cardiacă, în medie 70-75 de bătăi pe minut. Un puls rapid reflectă o frecvență cardiacă rapidă, situație numită tahicardie; un puls scăzut reflectă un ritm cardiac scăzut, situație numită bradicardie.

Volumul de sânge din circulație e de aproximativ cinci litri. O scădere a acestui volum, de exemplu din cauza unei sângerări excesive, poate determina scăderea presiunii arteriale. Scăderea frecvenței cardiace poate determina de asemenea scăderea presiunii arteriale, deoarece volumul de sânge pompat de inimă e mai mic.

Reglarea fluxului sanguin

Homeostazia organismului presupune ca fluxul sanguin să fie reglat, iar presiunea arterială să fie menținută într-un anumit interval. Presiunea arterială crescută poate afecta inima, encefalul, rinichii și alte organe, în timp ce presiunea arterială scăzută poate duce la un aport insuficient de oxigen și nutrienți la nivel celular.

Centrul vasomotor e alcătuit dintr-un grup de neuroni simpatici situați în medulla oblongata (bulbul rahidian). Din acest centru pornesc impulsuri spre mușchii netezi din pereții arteriolelor și astfel se controlează diametrul vaselor sanguine și presiunea sanguină. Scăderea numărului impulsurilor simpatice determină vasodilatație și o presiune arterială mai mică.

O altă formă de reglare e prin intermediul baroreceptorilor, grupuri de neuroni situați în arterele mari ale gâtului și toracelui, ca aorta și arterele carotide. Ei trimit impulsuri pentru a crește sau a scădea activitatea miocardului și trimit impulsuri și la centrul vasomotor, controlând indirect circulația prin vasodilatație sau vasoconstricție.

Anumiți neuroni sunt sensibili la unele substanțe chimice din sânge. Acești neuroni, numiți chemoreceptori, sunt grupați în două mase de țesut localizate la nivelul ramificației arterei carotide comune în arterele carotide externă și internă, numite corpusculi carotidieni. Alți chemoreceptori se găsesc în corpusculii aortici, mici mase de țesut localizate în apropierea aortei. Chemoreceptorii reacționează la concentrații anormale de oxigen, dioxid de carbon și ioni de hidrogen din sânge și transmit impulsuri centrului vasomotor, care reglează fluxul sanguin.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Capitolul 15 pune toate trei substanțele, oxigen, dioxid de carbon și ioni de hidrogen, pe aceiași chemoreceptori periferici. Capitolul 17 spune altceva: receptorii din arterele carotide și de la arcul aortic monitorizează oxigenul dizolvat, iar dioxidul de carbon și ionii de hidrogen sunt urmăriți central, în lichidul cefalorahidian. Nu e o contradicție de fond, ci o formulare mai largă aici și una precisă acolo.

Circulația poate fi reglată și de centrii din cortexul cerebral. În cursul perioadelor de furie intensă, neuronii corticali trimit impulsuri la hipotalamus și apoi la centrul vasomotor; în timpul episoadelor de depresie profundă, prin aceeași cale, presiunea sanguină poate fi scăzută.

Anumite substanțe chimice pot afecta presiunea arterială, producând vasoconstricție. Două exemple sunt epinefrina (adrenalina) și norepinefrina (noradrenalina), ambele hormoni produși de glandele suprarenale, care pot crește frecvența cardiacă și astfel fluxul sanguin. Alt hormon, hormonul antidiuretic (Capitolul 13), eliberat de hipofiza posterioară, determină vasoconstricție prin reglarea cantității de apă din sânge. În sfârșit, autoreglarea sfincterelor precapilare controlează fluxul sanguin în patul capilar, facilitând intrarea unei cantități mai mari de sânge în țesuturile mai active.

Șocul

Șocul e o afecțiune care se manifestă atunci când sistemul cardiovascular nu reușește să furnizeze suficient oxigen și nutrienți celulelor organismului, situație care poate determina moartea celulară. Hemoragia, deshidratarea, vărsăturile prelungite sau transpirația excesivă pot duce la șoc.

Șocul poate fi hipovolemic (volum scăzut datorită pierderii de sânge), obstructiv (obstrucție mecanică a fluxului sanguin, de exemplu cauzată de un tromb) sau septic (leziune toxică datorată microorganismelor).

Câteva dintre simptome sunt presiunea sanguină scăzută și tegumentele umede, reci, palide, din cauza constricției vaselor de sânge din piele:

Un alt simptom caracteristic e transpirația. Persoana devine dezorientată și frecvent își pierde conștiența din cauza lipsei oxigenului la nivel cerebral. Frecvent se observă tahicardie, iar pulsul e slab și rapid, din cauza debitului cardiac scăzut.
Transfuzia sanguină poate fi folosită pentru a corecta simptomatologia șocului hipovolemic.

CAPCANĂ DE GRILĂ: În șoc, pulsul e slab și rapid, deci tahicardie, nu bradicardie: inima compensează debitul scăzut mărind frecvența. De asemenea, membrele umede, reci și palide, prin constricția vaselor cutanate (pentru a păstra un flux mai mare central, fără a se mai pierde în periferie)

Tipuri de circulație sanguină

Circulația sanguină e compusă din circulația pulmonară și cea sistemică. Principala arteră din circulația sistemică e aorta, iar principalele vene sunt vena cavă inferioară și superioară. Alte artere din corpul uman își au originea în aortă, imediat după emergența acesteia din ventriculul stâng, pe măsură ce se formează arcul aortic. Aici au originea arterele coronare, ce deservesc mușchiul cardiac, și arterele principale ale gâtului și capului.

După ce se arcuiește, aorta coboară de-a lungul coloanei vertebrale și dă naștere altor artere sistemice, care transportă sângele la organe (Figura 15.9). Printre ele: arterele carotide ale gâtului, arterele subclaviculare ale umărului, arterele axilară, brahială, radială și ulnară ale membrului superior, arterele intercostale ale peretelui toracic, arterele frenice ale diafragmei, artera celiacă, ce dă naștere arterelor gastrică stângă, splenică și hepatică, artera mezenterică superioară, care se extinde la intestinul subțire, arterele renale, la nivelul rinichilor, arterele iliace comune, la nivelul membrelor inferioare, și artera iliacă externă, care dă naștere arterelor femurală, poplitee și tibială, anterioară și posterioară.

Figura nr. 15.9. Principalele artere ale organismului uman.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Arterele coronare pleacă din aorta ascendentă, din rădăcina aortei, nu din arcul aortic: artera coronară e desenată pe suprafața inimii, sub arc, iar din arc pleacă doar trei vase. Se coroborează cu orificiile coronare din inelul aortic de la figura 15.4.
Segmentele aortei, de la inimă în jos: aorta ascendentă, arcul aortic, aorta toracică, aorta abdominală. E un singur vas cu patru porțiuni denumite, nu patru vase.
Arcul aortic e asimetric: pe dreapta pleacă un singur trunchi, brahiocefalic, care se împarte apoi în două; pe stânga, carotida comună și subclaviculara pleacă separat, direct din arc. Trunchi brahiocefalic stâng nu există.
Carotida comună se împarte la gât în carotidă internă și carotidă externă.
Trunchiul celiac are exact trei ramuri: artera gastrică stângă, artera splenică și artera hepatică comună.
Traseul arterial al membrului superior: subclaviculară, axilară, brahială, apoi radială și ulnară, arcul palmar superficial, arterele digitale. Fiecare deget primește sânge dintr-un arc alimentat din două surse.
Traseul arterial al membrului inferior: aorta abdominală, iliaca comună, iliaca externă, femurala, poplitea, apoi tibiala anterioară și tibiala posterioară, arcul dorsal al piciorului.
Iliaca internă rămâne în bazin, iar membrul inferior e alimentat exclusiv prin iliaca externă: bifurcația iliacei comune separă pelvisul de membru.
Aorta se termină prin bifurcația în cele două iliace comune; sub acest nivel nu mai există vas median.
Poplitea e continuarea directă a femuralei la genunchi: același vas cu alt nume, nu o ramură.
La grilă: arterele coronare pleacă din aorta ascendentă, imediat după ieșirea aortei din ventriculul stâng.

COMPLETARE: Poziția celor două vase ale antebrațului, vizibilă pe ambele figuri: artera și vena radială sunt laterale, artera și vena ulnară sunt mediale.

După ce sângele a deservit celulele, capilarele îl conduc spre venule, vene și în cele din urmă în venele cave. Cele două vene cave aduc sângele în atriul drept (Figura 15.10). Printre cele mai importante vene sunt venele jugulare ale gâtului, venele axilară, brahială, radială și ulnară din membrul superior, venele azygos și hemiazygos de la mușchii toracici, venele splenică, mezenterică inferioară și mezenterică superioară de la organele abdominale și venele iliace comune de la nivelul membrelor inferioare.

Traseul venos al membrului superior și al gâtului

Figura 15.10 desenează traseul întreg, de la degete până în atriul drept. La membrul superior există două trasee paralele, unul profund și unul superficial, care se întâlnesc abia la umăr.

Traseul profund: venele digitale -> vena radială (lateral) și vena ulnară (medial) -> vena brahială -> vena axilară -> vena subclaviculară -> vena brahiocefalică -> vena cavă superioară -> atriul drept.
Traseul superficial: vena cefalică, pe latura laterală a brațului, și vena bazilică, pe latura medială, unite la plica cotului printr-o venă oblică, vena cubitală mediană. Bazilica se varsă în vena axilară, iar cefalica ajunge tot în axilară.
La gât: vena jugulară externă se varsă în vena subclaviculară, iar vena jugulară internă se unește cu vena subclaviculară și formează vena brahiocefalică de partea sa. Cele două vene brahiocefalice, dreaptă și stângă, se unesc și formează vena cavă superioară

Traseul venos al membrului inferior

Și la membrul inferior figura desenează două trasee, unul profund și unul superficial, dar aici cel superficial e mult mai lung și are un nume propriu, vena safenă mare.

Traseul profund: venele digitale dorsale -> arcul venos dorsal al piciorului -> vena tibială anterioară, vena tibială posterioară și vena peronieră -> vena poplitee, formată prin unirea lor la genunchi -> vena femurală -> vena iliacă externă -> vena iliacă comună, formată împreună cu vena iliacă internă din bazin -> vena cavă inferioară -> atriul drept.
Traseul superficial: vena safenă mare urcă pe fața medială a membrului, pe toată lungimea lui, de la arcul dorsal al piciorului până în regiunea inghinală, unde se deschide în vena femurală. Ea nu trece prin vena poplitee: traseul superficial ocolește genunchiul și e paralel cu cel profund. Fiind superficială și lungă, e vena cel mai des afectată de varice.

COMPLETARE: Pe figura din manual, cele trei vene profunde ale gambei, tibiala anterioară, tibiala posterioară și peroniera, ajung împreună la vena poplitee.

Venele gonadale și asimetria lor

Cele două vene gonadale nu se varsă în același loc:

Vena gonadală stângă urcă din bazin până la etajul renal și se deschide în vena renală stângă, nu în vena cavă inferioară.
Vena gonadală dreaptă se varsă direct în vena cavă inferioară. Venele renale se deschid apoi direct în vena cavă inferioară, printr-un traiect scurt și orizontal, la un nivel mult mai înalt decât bifurcația iliacă.

Figura nr. 15.10. Principalele vene ale organismului uman, cu excepția venelor pulmonare.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Vena cavă superioară se formează prin unirea celor două vene brahiocefalice, iar fiecare venă brahiocefalică se formează, la rândul ei, din vena jugulară și vena subclaviculară de partea ei.
Traseul venos profund al membrului superior: venele digitale, radiala și ulnara, vena brahială, axilara, subclaviculara, brahiocefalica, cava superioară, atriul drept.
Traseul superficial al membrului superior: vena cefalică pe latura laterală, vena bazilică pe cea medială, unite la plica cotului prin vena cubitală mediană, care e doar o punte oblică, fără traseu propriu de-a lungul membrului. Bazilica se unește cu brahiala și formează axilara.
Traseul venos al membrului inferior: venele digitale dorsale, arcul venos dorsal, apoi tibiala anterioară, tibiala posterioară și peroniera, care se unesc la genunchi în vena poplitee, apoi femurala, iliaca externă, iliaca comună, cava inferioară, atriul drept.
Vena safenă mare e singura venă superficială numită la membrul inferior: merge pe fața medială, de la arcul dorsal al piciorului până în regiunea inghinală, unde se varsă în femurală, și ocolește poplitea. De aceea e vena cel mai des afectată de varice.
Vena cavă inferioară se formează prin unirea celor două iliace comune, la nivelul bazinului, iar fiecare iliacă comună se formează din iliaca internă, din bazin, și iliaca externă, din membru.
Vena gonadală urcă din bazin până la etajul renal și se varsă în vena renală, nu în vena cavă inferioară.
Vena renală se varsă direct în cava inferioară, mult deasupra bifurcației iliace.
Vena portă intră în ficat dinspre organele digestive, iar vena hepatică iese din ficat spre cava inferioară: sunt vase diferite, cu sensuri opuse, care se întâlnesc în ficat.
Vena splenică, mezenterica superioară și mezenterica inferioară converg spre vena portă, nu spre cava inferioară: sângele digestiv trece întâi prin ficat.
Sângele encefalului iese din craniu prin vena jugulară internă, continuarea sinusurilor durale, nu prin cea externă. La gât sunt două jugulare de fiecare parte: interna, profundă și groasă, externa, superficială și subțire.

Membru	Traseul profund, de la degete spre inimă	Traseul superficial
Superior	digitale -> radială și ulnară -> brahială -> axilară -> subclaviculară -> brahiocefalică -> cavă superioară	cefalică (lateral) și bazilică (medial), unite la cot prin cubitala mediană
Inferior	digitale dorsale -> arc venos dorsal -> tibială anterioară, tibială posterioară și peronieră -> poplitee -> femurală -> iliacă externă -> iliacă comună -> cavă inferioară	safena mare, pe fața medială, de la arcul dorsal până în regiunea inghinală, unde intră în femurală

Circulația pulmonară și cea cerebrală

Circulația pulmonară transportă sângele din ventriculul drept la țesutul pulmonar și apoi în atriul stâng. Cele două artere pulmonare, ce provin din trunchiul pulmonar, pătrund în cei doi plămâni, iar după ce schimbul gazos s-a efectuat, capilarele se unesc pentru a forma venele pulmonare, care părăsesc plămânii și duc sângele în atriul stâng. Arterele pulmonare sunt singurele artere care transportă sânge sărac în oxigen, iar venele pulmonare sunt singurele vene care transportă sânge bogat în oxigen.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Cuvântul-cheie e singurele. O grilă care spune „arterele transportă întotdeauna sânge bogat în oxigen” e falsă din cauza arterelor pulmonare, iar una care spune „venele transportă întotdeauna sânge sărac în oxigen” e falsă din cauza venelor pulmonare.

În organism pot fi întâlnite și alte sisteme circulatorii. Circulația cerebrală e alcătuită din numeroase vase care pornesc din poligonul lui Willis, o structură alcătuită din arterele mari de la baza encefalului. Arterele irigă encefalul, continuându-se cu vene care părăsesc encefalul.

Sistemul port hepatic

Un alt sistem circulator este sistemul port hepatic, care transportă sângele de la tractul gastrointestinal și de la splină către ficat (Figura 15.11). Circulația hepato-portală are loc într-o singură direcție, iar scopul ei e să transporte nutrienții la ficat, pentru prelucrare. Principalul vas al circulației hepato-portale e vena portă, ce se formează în tractul gastrointestinal și merge spre ficat. După ce trece prin ficat, sângele pleacă prin venele hepatice, care se unesc apoi cu vena cavă inferioară. Sângele din sistemul port hepatic e sărac în oxigen, deoarece a deservit tractul gastrointestinal; pentru a asigura nutriția propriilor celule, ficatul primește sânge bogat în oxigen prin intermediul arterei hepatice, ramură a aortei.

Figura 15.11 arată și cum se construiește, vas cu vas, trunchiul port:

Vena portă se formează prin unirea venei splenice cu vena mezenterică superioară, în spatele pancreasului. În vena mezenterică superioară se deschid vena ileocolică, vena colică dreaptă, vena colică mijlocie, venele jejunală și ileală și vena pancreatico-duodenală, adică sângele de la intestinul subțire, colonul drept și colonul transvers; vena apendiculară se varsă la rândul ei în vena ileocolică. În vena mezenterică inferioară se deschid vena sigmoidiană și venele rectale superioare, adică sângele de la colonul stâng și de la partea de sus a rectului, iar vena mezenterică inferioară se varsă în vena splenică, nu direct în vena portă.
Vena gastrică ajunge la vena portă separat. În interiorul ficatului, vena portă se ramifică în sinusoidele hepatice, de unde sângele e preluat de venele hepatice.

Figura nr. 15.11. Sistemul port hepatic. Sistemul este alcătuit din vase sanguine care se formează în țesuturile intestinale și în jurul organelor digestive și transportă sânge și nutrienți la ficat. Nutrienții sunt procesați în ficat și apoi eliberați prin vena hepatică, care îi transportă în circulația generală și la celulele din țesuturi.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Sângele portal trece prin două rețele capilare puse în serie: capilarele intestinale și sinusoidele hepatice. Asta înseamnă „sistem port”.
Vena cavă inferioară urcă prin spatele ficatului, iar venele hepatice sunt două, dreaptă și stângă, și se varsă în ea la marginea superioară a ficatului: sunt foarte scurte. Legenda le numește la singular.
Vena portă intră în ficat pe fața inferioară, iar venele hepatice ies pe cea superioară: în ficat sângele circulă de jos în sus.
Afluenții venei mezenterice superioare: vena ileocolică, vena colică dreaptă, vena colică mijlocie, venele jejunală și ileală, vena pancreatico-duodenală. Adică intestinul subțire, colonul drept și colonul transvers.
Afluenții venei mezenterice inferioare: vena sigmoidiană și venele rectale superioare. Adică colonul stâng și partea de sus a rectului.
Vena apendiculară se varsă în vena ileocolică, nu direct în mezenterica superioară.
Vena gastrică ajunge la vena portă separat de vena splenică: stomacul își trimite sângele direct în trunchiul port.
Vena splenică merge de-a lungul marginii superioare a pancreasului, de la splină spre linia mediană.
Vena portă se formează înapoia pancreasului, prin unirea venei splenice cu vena mezenterică superioară, iar vena mezenterică inferioară se varsă în vena splenică.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Vena portă aduce sânge la ficat, venele hepatice îl scot din ficat. Distractorul clasic le confundă sau face din vena portă un afluent al venei cave inferioare. Al doilea distractor spune că ficatul se hrănește din sângele portal: sângele portal e sărac în oxigen, iar oxigenul vine pe artera hepatică, ramură a aortei.