22 .

Sistemul reproducător masculin

mins

3 subcapitole

Testiculele

Sistemul reproducător masculin este responsabil pentru producerea, stocarea, nutriția și transportul celulelor reproducătoare masculine. Celulele reproducătoare se numesc gameți. Sistemul reproducător masculin și cel feminin au aceleași patru clase de structuri:

gonadele, cele două organe de reproducere care produc gameți și hormoni
ductele, care primesc și transportă gameții
glandele și organele anexe, care secretă lichide transportate prin ducte
și organele genitale externe, un număr de organe și glande auxiliare asociate procesului de reproducere

Testiculul și scrotul

Testiculele sunt organele masculine de reproducere. Funcția lor este dublă: produc hormonii și spermatozoizii cu rol în procesele de reproducere masculină. Testiculul este un organ de formă ovalară, aplatizată, cu aproximativ 5 cm lungime și 2,5 cm lățime, învelit la exterior de o capsulă conjunctivă.

Testiculele se găsesc în scrot, o structură sacciformă, adică în formă de sac, cu pereți groși, multistratificați, suspendată sub perineu și anterior de anus. Scrotul este împărțit în două compartimente separate, câte unul pentru fiecare testicul. Limita dintre ele este marcată la suprafață de o proeminență îngroșată numită rafeu, adică linia de joncțiune a două jumătăți simetrice ale unei formații anatomice. În straturile profunde ale pielii scrotului se află un mușchi subțire neted, mușchiul dartos; când se contractă, el conferă suprafeței scrotului aspectul încrețit.

Figura nr. 22.1. Imagine a sistemului reproducător masculin privit din partea laterală stângă.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Ordinea antero-posterioară la nivelul pelvisului: penis și pube, vezică urinară, veziculă seminală, rect. Vezicula seminală stă deci între vezica urinară și rect, nu lateral de ele.
Rectul e structura cea mai posterioară, iar între prostată și rect nu se interpune niciun alt organ.
Vezicula seminală stă deasupra prostatei, înapoia vezicii urinare, iar ductul ejaculator coboară din ea în jos și înainte: sperma coboară din veziculă spre prostată, nu invers.
Ductul deferent nu urcă direct de la testicul la prostată: urcă din scrot, trece pe deasupra vezicii urinare, apoi coboară pe fața ei posterioară spre prostată. Traseul e o buclă, nu o linie dreaptă.
Ductul ejaculator se varsă în uretră în interiorul prostatei, deci segmentul de uretră dinaintea prostatei conduce numai urină.
În penis, corpul cavernos e dorsal, corpul spongios ventral, iar uretra trece prin corpul spongios, nu prin cel cavernos.
Testiculul și epididimul stau în întregime înapoia rădăcinii penisului, iar testiculul coboară mai jos decât vârful penisului flasc.
Epididimul e aplicat pe latura posterioară a testiculului, iar ductul deferent pleacă de la extremitatea lui superioară: ieșirea din scrot se face pe la polul superior.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Mușchiul dartos este un mușchi neted, deși stă în piele, iar aspectul încrețit al scrotului apare când el se contractă. Distractorul clasic îl trece la mușchi striați sau leagă încrețirea de relaxare.

Dezvoltarea testiculelor

Testiculele se dezvoltă în timpul vieții fetale în cavitatea abdominală, lângă rinichi. Până la sfârșitul lunii a șaptea de sarcină, ele coboară în scrot, traversând musculatura abdominală; după naștere, în scrot temperatura este cu câteva grade mai scăzută decât în cavitatea abdominală. Un cordon de țesut fibros, numit gubernaculum, este responsabil pentru tracționarea testiculelor în scrot.

Dacă această coborâre nu are loc, se produce afecțiunea numită criptorhidie, situație care poate necesita intervenție chirurgicală pentru a aduce testiculele în scrot. Criptorhidia poate duce la infertilitate, deoarece temperatura din cavitatea abdominală este prea mare pentru producerea de spermatozoizi.

Pe măsură ce testiculul traversează peretele abdominal, el este însoțit de vase de sânge, nervi și de ductul deferent, structura tubulară care pleacă de la nivelul testiculelor. Împreună, aceste structuri formează cordonul spermatic. Canalul ce străbate peritoneul și care leagă compartimentele scrotului de cavitatea peritoneală este canalul inghinal. Acesta este un punct de slabă rezistență în peretele abdominal și în peritoneu și poate fi locul de producere a herniilor inghinale. Herniile sunt protruzii, adică alunecări, deplasări din poziția normală, ale oricărei structuri abdominale prin peretele abdominal.

Organ	Funcție
Testicule, tubii seminiferi	Locul în care sunt produși spermatozoizii
Testicule, celulele interstițiale	Produc hormoni sexuali masculini
Epididim	Locul unde spermatozoizii devin mobili; transportă spermatozoizii spre ductul deferent
Ductul deferent (vas deferens)	Transportă spermatozoizii spre ductul ejaculator
Veziculă seminală	Secretă un lichid alcalin ce conține nutrienți și prostaglandine
Glanda prostatică (prostata)	Secretă un lichid alcalin cu rolul de a neutraliza lichidul seminal și de a îmbunătăți motilitatea spermatozoizilor
Glanda bulbouretrală	Secretă mucus ce lubrifiază capătul penisului și substanțe alcaline care neutralizează aciditatea
Scrot	Conține și protejează testiculele
Penis	Transportă urina și sperma în afara corpului; organ al actului sexual; glandul penian este asociat cu senzații de plăcere în timpul stimulării sexuale

Tabelul nr. 22.1. Organele importante ale sistemului reproducător masculin.

Structura internă a testiculului

Fiecare testicul este format din mai mulți lobuli, separați între ei prin țesut conjunctiv, numit pe figura 22.4 sept. Lobulii, la rândul lor, sunt constituiți dintr-o serie de tubi strâns încolăciți, contorți, numiți tubi seminiferi. Epiteliul tubilor seminiferi este compus din două tipuri de celule:

celule germinale
care produc spermatozoizii
și celule sustentaculare, adică de susținere

Între tubii seminiferi există o serie de celule interstițiale, care produc hormonii sexuali masculini, numiți androgeni, inclusiv testosteronul.

Tubii seminiferi se unesc pentru a forma un plex, numit rete testis, rețeaua testiculară. O serie de canale eferente, ce își au originea în porțiunea superioară a testiculelor, drenează rete testis, după care intră într-un tub încolăcit, cunoscut sub numele de epididim.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Cele două tipuri de celule non-germinale se inversează ușor. Sustentaculare = celule de susținere, fac bariera față de sistemul imunitar, stau în peretele tubului. Interstițiale = fac testosteron, stau între tubi. Orice variantă care pune producerea hormonilor în tubii seminiferi e falsă.

Spermatogeneza

Procesul prin care iau naștere spermatozoizii se numește spermatogeneză. El începe la nivelul stratului cel mai extern de celule germinale din tubii seminiferi. Celulele primordiale, stem, numite spermatogonii, produc prin diviziuni mitotice celule care sunt treptat împinse înspre lumenul, adică interiorul, tubului seminifer. Aceste celule sunt numite spermatocite primare.

Spermatocitele suferă apoi o diviziune meiotică, un proces în care spermatocitele cu 46 de cromozomi per celulă trec printr-o diviziune reducțională și dau naștere unor celule cu 23 de cromozomi per celulă. Dintr-un spermatocit primar se obțin două spermatocite secundare, iar în faza a doua a meiozei are loc dublarea numărului de celule, din care rezultă patru spermatide. Spermatidele se maturează și formează spermatozoizii, prezenți în lumenul tubului seminifer.

Figura nr. 22.2. Formarea spermatozoizilor prin procesul de meioză.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Aritmetica e desenată explicit: 1 spermatocit primar dă 2 spermatocite secundare, care dau 4 spermatide, care dau 4 spermatozoizi.
Singura celulă diploidă e spermatocitul primar; toate cele șase celule de sub el sunt haploide.
Trecerea de la 2n la n se face în faza I a meiozei: spermatocitul secundar e deja haploid.
În faza a II-a numărul de celule se dublează, dar numărul de cromozomi nu se mai reduce.
Fiecare spermatocit secundar dă exact două spermatide.
Trecerea spermatidă-spermatozoid nu e o diviziune, ci o transformare unu la unu, fără nume de fază.
Mărimea celulelor scade de la un nivel la altul: spermatocitul primar e cel mai mare.
Spermatocitul primar provine din spermatogonie, prin mitoză.

Celula	Câte	Ploidie	Ce urmează până la nivelul următor
Spermatocit primar	1	2n, 46 de cromozomi	Faza I a meiozei, diviziune reducțională
Spermatocit secundar	2	n, 23 de cromozomi	Faza a II-a a meiozei, fără nicio reducere
Spermatidă	4	n, 23 de cromozomi	Maturare, fără nume de fază, deci fără diviziune
Spermatozoid	4	n, 23 de cromozomi	Ajunge în lumenul tubului seminifer

CAPCANĂ DE GRILĂ: Trei distractori construiți pe aceeași figură.
Reducerea cromozomială mutată în faza a II-a: fals, ea e în faza I, iar spermatocitul secundar e deja haploid.
Spermatidele declarate diploide: fals, tot ce e sub spermatocitul primar poartă „n”.
O a treia diviziune între spermatidă și spermatozoid: fals, acolo nu e trecut niciun nume de fază, iar numărul de celule rămâne 4.

Diviziunea	Etapa	Procesul
Faza I	Profaza I	Cromozomii omologi formează o tetradă în cadrul complexului sinaptonemal. Cromatidele cromozomilor omologi se suprapun, formând chiasme. Segmentele de cromatide pot trece de pe o cromatidă pe alta, crescând variabilitatea genetică
Faza I	Metafaza I	Cromozomii pereche se grupează independent, pe măsură ce se aliniază în placa metafazică (ecuatorială)
Faza I	Anafaza I	Cromozomii pereche se separă și se deplasează spre polii opuși ai celulei. Centromerii cromozomilor duplicați nu se divid
Faza I	Telofaza I și citokineza	Cromozomii pereche separați sunt distribuiți în mod egal între cele două celule fiice
Faza a II-a	Interfaza	Faza intermediară în care nu are loc replicarea ADN
Faza a II-a	Profaza II	Cromozomii se condensează și se deplasează spre centrul celulei
Faza a II-a	Metafaza II	Centromerii se aliniază la placa metafazică (ecuatorială)
Faza a II-a	Anafaza II	Centromerii se clivează, cromozomii rezultați se deplasează spre polii opuși
Faza a II-a	Telofaza II și citokineza	Se formează patru celule fiice haploide, fiecare cu exact jumătate din numărul de cromozomi (23) față de celula mamă

Tabelul nr. 22.2. Etapele celor două faze ale meiozei.

Spermatozoizii

Rolul testiculelor este de a produce spermatozoizi. Fiecare spermatozoid are patru regiuni: cap, gât, piesă intermediară și coadă.

Capul spermatozoidului este ovoid, aplatizat, condensat, adică materialul lui genetic este foarte bine împachetat, cu un nucleu ce conține 23 de cromozomi; nucleul este elementul cheie al spermatozoidului. Extremitatea cefalică a capului prezintă o zonă numită acrozom, sau cap acrozomial, care conține enzime cu rol în fertilizare.

Gâtul spermatozoidului este foarte scurt:

Piesa intermediară conține microtubuli înconjurați de un strat intern de filamente groase și un strat extern ce conține mitocondrii; în mitocondrii se produce ATP-ul necesar pentru mișcările cozii.
Coada conține filamente groase înconjurate de un înveliș membranos, membrana celulară, și acționează ca un flagel, care se mișcă și împinge astfel spermatozoidul înainte.

Figura nr. 22.3. Spermatozoidul uman.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Regiunile spermatozoidului sunt patru: cap, gât, piesă intermediară, coadă. Acrozomul e cuprins în cap, nu e o a cincea regiune.
Acrozomul e o calotă peste polul apical: acoperă numai vârful capului, nu tot capul.
Mitocondriile stau exclusiv în piesa intermediară; capul, gâtul și coada nu au.
Coada e de departe cea mai lungă regiune: capul, gâtul și piesa intermediară la un loc sunt de câteva ori mai scurte decât ea.
Piesa intermediară e mai lungă decât capul, iar gâtul e o simplă strangulare între ele.
Acrozomul e la capătul opus cozii: pe direcția de înaintare, acrozomul e în față, iar coada împinge din spate.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Mitocondriile sunt în piesa intermediară, nu în coadă, deși ATP-ul pe care îl produc alimentează exact mișcarea cozii. Distractorul clasic le mută în coadă tocmai pentru că acolo se vede efectul. Al doilea distractor face din acrozom o regiune de sine stătătoare: el e o zonă a capului, iar regiunile rămân patru.

Celulele sustentaculare, de susținere, funcționează ca o barieră între vasele de sânge și tubii seminiferi, protejând spermatozoizii în curs de dezvoltare de sistemul imunitar. Celulele interstițiale produc hormonii sexuali masculini, inclusiv testosteronul, asigurând în testicul o concentrație mare de testosteron, necesară pentru producerea spermatozoizilor.

Ducte și organe anexe

O serie de ducte și organe anexe contribuie la îndeplinirea funcțiilor fiziologice ale testiculelor, prin evacuarea spermatozoizilor din organism și prin activarea lor.

Căile sistemului reproducător masculin

Pentru a ajunge în mediul extern, spermatozoizii maturi trec printr-un sistem de ducte cu mai multe subdiviziuni. Prima subdiviziune a sistemului este epididimul. Spermatozoizii maturi dar imobili ajung în epididim din canalele eferente care provin din rețeaua testiculară. Epididimul se află de-a lungul marginii posterioare a testiculelor și constă dintr-un tub alungit, răsucit și încolăcit.

Două segmente ale traseului nu apar în textul manualului, ci numai ca etichete pe figura 22.4. Legătura dintre tubii seminiferi contorți și rețeaua testiculară este făcută prin tubii drepți, iar epididimul are trei porțiuni cu nume proprii: capul, porțiunea de început, corpul și coada, din care se continuă ductul deferent.

Tubul seminifer contort, unde se produc spermatozoizii
Tubul drept
Rețeaua testiculară (rete testis)
Canalele eferente, cu originea în porțiunea superioară a testiculului
Capul epididimului
Corpul epididimului
Coada epididimului
Ductul deferent, care se lărgește la capăt în ampulă
Ductul ejaculator, format din unirea ampulei cu ductul veziculei seminale
Uretra, cu cele trei porțiuni ale ei: prostatică, membranoasă, peniană
Orificiul uretral extern, din vârful penisului

Celulele care căptușesc epididimul ajustează compoziția lichidului spermatic prin adăugarea de secreții. pH-ul lichidului este acid, din cauza produșilor de degradare ai spermei stocate, iar un mediu acid ar afecta mobilitatea spermatozoizilor. Epididimul este și locul unde sunt resorbiți spermatozoizii deteriorați și reziduurile. Tot aici spermatozoizii devin mobili, proces care durează aproximativ două săptămâni.

După ce părăsesc epididimul, spermatozoizii intră în canalul următor, ductul deferent, numit și vas deferens. El este o extensie tubulară a epididimului, ce traversează canalul inghinal înspre cavitatea abdominală. În cavitatea abdominală, ductul deferent trece lateral de vezica urinară, spre marginea postero-superioară a glandei prostatice, iar pe traseu încrucișează ureterul, trecând anterior de el. Chiar înainte de a ajunge la glanda prostatică, ductul deferent se lărgește într-o porțiune denumită ampulă. Funcția lui este de a propulsa și conduce lichidul seminal de la epididimul fiecărui testicul.

Figura nr. 22.4. Sistemul de ducte ce pornesc de la nivelul testiculelor.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Traseul complet al spermatozoidului are două trepte pe care textul le sare: tub seminifer, tub drept, rețeaua testiculară, canale eferente, capul epididimului, corpul epididimului, coada epididimului, duct deferent.
Tubul drept e un segment scurt și nesinuos între tubii seminiferi contorți și rețeaua testiculară: tubii seminiferi nu se varsă direct în rețeaua testiculară.
Epididimul are trei porțiuni: cap, corp și coadă. Capul e la polul superior al testiculului, coada la cel inferior.
Sensul de deplasare se inversează la coada epididimului: spermatozoizii coboară prin epididim până la coadă, apoi urcă înapoi prin ductul deferent, care pleacă de la extremitatea superioară a ansamblului.
Rețeaua testiculară e strict centrală, în punctul de convergență al tuturor septurilor, nu la periferia testiculului.
Septurile pleacă de la tunica albuginee spre centru și împart interiorul în lobuli în formă de pană, cu baza pe capsulă și vârful spre rețea.
Un lobul e un singur compartiment, închis de două septuri vecine, iar tubii seminiferi ai unui lobul nu trec în altul.
Capsula conjunctivă a testiculului poartă numele de tunica albuginee

La nivelul ampulei, cele două ducte deferente se unesc cu ductele care vin de la veziculele seminale. Prin unirea lor se formează ductele ejaculatoare. Aceste ducte, relativ scurte, traversează prostata și își varsă conținutul în uretră.

Uretra se întinde de la vezica urinară la vârful penisului și este împărțită în trei porțiuni:

Uretra prostatică trece prin mijlocul prostatei, primind secrețiile acesteia.
Uretra membranoasă este un segment scurt ce străbate planșeul muscular al cavității pelviene.
Uretra peniană se extinde prin penis până la orificiul uretral extern din vârful penisului și primește secrețiile glandelor bulbouretrale.

Figura nr. 22.5. Ductele și organele anexe ale sistemului reproducător masculin.

CUM SE CITEȘTE FIGURA: Vederea e posterioară, iar asta se recunoaște din trei fapte care se confirmă între ele: veziculele seminale, așezate pe fața posterioară a vezicii, se văd în întregime; ampulele și ductele ejaculatoare sunt pe același plan cu ele; iar la încrucișare ductul deferent trece anterior de ureter, raport care iese corect numai privind din spate.
Ampula ductului deferent e medială față de vezicula seminală, iar cele două ampule converg spre linia mediană.
Ductul ejaculator e pereche și se formează, de fiecare parte, din unirea ampulei ductului deferent cu ductul veziculei seminale. Confluența e deasupra prostatei, nu în ea, iar cele două ducte coboară convergent prin prostată spre uretră.
Ureterele ajung la vezică postero-lateral, deasupra nivelului veziculelor seminale; nu intră pe fața superioară a vezicii și nici în vecinătatea prostatei.
Ductul deferent urcă de la testicul până aproape de marginea superioară a vezicii, apoi se arcuiește medial și coboară pe fața ei posterioară până la ampulă: e cel mai lung segment al traseului și singurul care își schimbă sensul.
Ordinea completă: testicul, epididim, duct deferent, ampulă, unde se adaugă ductul veziculei seminale, duct ejaculator, prostată, uretră, penis.
Prostata stă imediat sub vezica urinară, uretra o traversează prin mijloc, iar ductele ejaculatoare intră în ea de sus și dinapoi.
Uretra parcurge penisul median, de la un capăt la altul, fără întrerupere, flancată de coloanele erectile.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Pe traseu, spermatozoidul își schimbă sensul de două ori, iar amândouă locurile sunt vizibile numai pe figuri. Prima dată la coada epididimului, de unde urcă înapoi prin ductul deferent (figura 22.4). A doua oară deasupra vezicii urinare, pe care ductul deferent o încalecă înainte de a coborî pe fața ei posterioară (figurile 22.1 și 22.5). Un traseu descris ca „linie dreaptă de la testicul la prostată” e fals.

Organe anexe

Există mai multe organe anexe care secretă fluide necesare formării spermei sau servesc drept organe pentru transportul acesteia în timpul copulației. Un astfel de organ este vezicula seminală. Ea este un organ pereche, alcătuit din structuri sacciforme, drenate de niște ducte care fuzionează cu ductul deferent. Vezicula seminală secretă și hormoni cunoscuți sub numele de prostaglandine și adaugă fluide nutritive, în special fructoză, pentru a asigura substanțe nutritive spermatozoizilor în timpul procesului de ejaculare. Lichidul produs este alcalin, pentru a neutraliza aciditatea ce se dezvoltă în epididim, și reprezintă aproximativ 60% din volumul total al lichidului seminal ce intră în compoziția spermei.

Un alt organ auxiliar important este glanda prostatică, prostata. Aceasta este o glandă unică, ce secretă un lichid ușor alcalin, care contribuie la mobilitatea spermatozoizilor prin neutralizarea acidității naturale din vagin. Prostata conține fibre musculare netede cu rol de suport și înconjoară uretra; creșterea ei în dimensiuni la vârstnici poate îngreuna urinarea. Secreția prostatei constituie aproximativ 30% din volumul lichidului seminal.

Glandele bulbouretrale sunt două glande mici, situate în apropierea rădăcinii penisului. Ele secretă mucus lubrifiant și substanțe alcaline care neutralizează aciditatea vaginală și activează spermatozoizii. Secrețiile glandelor bulbouretrale, ale prostatei, veziculei seminale și ale testiculelor, împreună cu spermatozoizii, formează sperma.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Manualul se contrazice la o frază distanță și ambele variante circulă în grile. Textul spune că sperma e formată din secrețiile glandelor bulbouretrale, ale prostatei, veziculei seminale și ale testiculelor, plus spermatozoizii, deci patru surse de secreție. Caseta DE REȚINUT de imediat dedesubt enumeră doar trei: veziculă seminală, prostată, glande bulbouretrale. Reține ambele formulări și alege după cum e construit enunțul.

Un alt organ este penisul, cu rol în micțiune și copulație. Este alcătuit din baza penisului, adică rădăcina, corpul, adică axul, și glandul penian, porțiunea care înconjoară orificiul uretral extern și care e asociată cu senzații de plăcere în timpul stimulării sexuale. Un pliu de piele numit preput înconjoară glandul penisului. Circumcizia este intervenția chirurgicală prin care se îndepărtează prepuțul.

Cea mai mare parte a corpului penisului este reprezentată de trei mase de țesut erectil: cei doi corpi cavernoși și corpul spongios. Țesutul erectil conține un labirint de canale vasculare separate de țesut conjunctiv și fibre musculare netede.

În timpul excitării sexuale, impulsurile din componenta parasimpatică a sistemului nervos determină dilatarea arteriolelor din țesutul erectil, ceea ce are drept consecință creșterea substanțială a fluxului sanguin în aceste țesuturi și colabarea venelor. Rețeaua vasculară devine congestionată cu sânge și are loc erecția. În timpul apogeului sexual, sperma ajunge prin uretră la orificiul uretral extern. După ejacularea spermei, impulsuri din componenta simpatică provoacă constricția arteriolelor, ceea ce diminuă aportul de sânge; pe măsură ce venele evacuează sângele din țesutul erectil, penisul devine flasc. Persistența stimulilor simpatici menține vasoconstricția și starea flască.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Mecanismul erecției este vascular, nu muscular: arteriole dilatate și vene colabate, deci sânge care intră mult și iese greu. Distractorul clasic pune vasoconstricție la erecție și vasodilatație la revenire, adică exact invers. Al doilea distractor atribuie erecția simpaticului, pentru că simpaticul e „sistemul de acțiune”.

Volumul de spermă ejaculat în mod obișnuit măsoară aproximativ 2-5 mililitri. Acest volum, numit ejaculat, conține spermatozoizi, lichid seminal și enzime. Numărul spermatozoizilor este de aproximativ 20-100 de milioane pe mililitru de spermă. Lichidul este un amestec de secreții glandulare provenite din organele anexe, iar enzimele din lichidul spermatic includ o protează și alte enzime ce contribuie la fertilizare. Contracțiile peristaltice din căile sistemului reproducător deplasează sperma în timpul ejaculării, iar contracțiile glandelor, prin evacuarea produsului lor de secreție, cresc volumul spermei.

Hormonii masculini

Mai mulți hormoni contribuie la procesul de reproducere masculin. Hipofiza anterioară eliberează hormonul foliculo-stimulant (FSH), precum și hormonul luteinizant (LH). FSH-ul induce spermatogeneza în tubii seminiferi, în timp ce LH-ul asistă spermatogeneza și stimulează producția de testosteron din celulele interstițiale.

MNEMONIC: FSH -> tubii Seminiferi, fabrica de spermatozoizi. LH -> celulele interstițiale, care fac testosteron. Amândoi hormonii ajută spermatogeneza, dar numai LH-ul comandă testosteronul.

COMPLETARE: Celulele interstițiale ale testiculului apar în restul literaturii și în multe culegeri sub numele de celule Leydig. Denumirea nu există nicăieri în manual, dar merită recunoscută dacă o întâlnești într-un enunț venit din altă sursă.

Testosteronul, un hormon androgen, este un hormon sexual masculin, produs de celulele interstițiale ale testiculelor. La făt, testosteronul controlează diferențierea țesuturilor specifice sexului masculin și contribuie la coborârea testiculelor în scrot. Până la pubertate este produs puțin testosteron.

După pubertate, testosteronul are numeroase funcții:

induce maturarea spermatozoizilor;
asigură buna funcționare a organelor anexe și a ductelor sistemului reproducător masculin;
influențează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare masculine;
stimulează procesele metabolice care au legătură cu sinteza proteinelor și cu creșterea masei musculare;
influențează comportamentul sexual și apetitul sexual.

Alți androgeni accelerează pubertatea și inițiază maturarea sexuală și apariția caracterelor secundare masculine.

Eliberarea de FSH și LH este reglată de un hormon hipotalamic, numit hormonul de eliberare a gonadotropinelor (GnRH). Împreună cu FSH-ul și LH-ul, acest hormon este implicat într-un mecanism de feedback negativ, pentru a controla sinteza și secreția testosteronului.

Hormon	Origine	Efecte principale	Control
Hormonul eliberator al gonadotropinelor (GnRH)	Hipotalamus	Determină eliberarea de FSH și LH de la nivelul hipofizei; crește nivelurile sanguine ale FSH și LH	-
Hormonul foliculo-stimulant (FSH)	Hipofiză	Stimulează maturarea tubilor seminiferi și producerea spermei	Hipotalamus
Hormonul luteinizant (LH)	Hipofiză	Stimulează maturarea celulelor interstițiale	Hipotalamus
Testosteron	Testicule	Produce și menține caracterele sexuale masculine; stimulează producerea spermatozoizilor și inhibă producerea de LH	LH

Tabelul nr. 22.3. Hormonii sistemului reproducător masculin.

REȚINE: Axul complet, exact cum îl dă manualul: hipotalamus (GnRH) -> hipofiză (FSH și LH) -> testicul. FSH-ul lucrează pe tubii seminiferi, LH-ul pe celulele interstițiale. Bucla se închide prin testosteron, care inhibă producerea de LH.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Testosteronul inhibă producerea de LH, nu de FSH; e scris ca atare în Tabelul 22.3 și e locul unde se rup cele mai multe grile de reglare. Tot din tabel: controlul testosteronului e LH, controlul celor doi hormoni hipofizari e hipotalamusul, iar GnRH-ul e singurul rând căruia manualul nu îi trece niciun element de control.

COMPLETARE: Trei goluri reale ale manualului, ca să nu le cauți degeaba.
1. Reglarea FSH-ului la bărbat rămâne o buclă deschisă. Tabelul 22.3 spune doar că testosteronul inhibă LH-ul, deci bucla scurtă e închisă numai pentru LH. Ce produs testicular frânează FSH-ul nu se spune nicăieri, iar inhibina nu apare în niciun capitol al manualului. La femeie bucla e închisă, Tabelul 23.2 spune că estrogenii inhibă producția de FSH; la bărbat echivalentul lipsește pur și simplu.
2. Manualul nu spune nicăieri care gamet poartă cromozomul Y. Cromozomii X și Y apar o singură dată în tot manualul, în subcapitolul 23.4, și numai atât: doi cromozomi X dau sex feminin, un X și un Y dau sex masculin. Afirmația „spermatozoidul decide sexul” nu are acoperire în text și nu poate fi cerută ca atare.
3. Cele două liste de prostaglandine nu se acordă între ele. Subcapitolul 13.7 enumeră organele care produc prostaglandine, adică ficatul, rinichiul, inima și plămânii, și omite vezicula seminală, deși subcapitolul 22.2 spune explicit că ea le secretă. Ambele afirmații sunt din același manual, iar manualul nu le împacă.