4 .

Glandele endocrine

mins

9 subcapitole

Generalități

Glandele cu secreție internă sunt formate din epitelii secretorii, ale căror celule produc substanțe active, numite hormoni, pe care îi eliberează direct în sânge. Asta le deosebește de glandele exocrine, care își varsă produsul printr-un canal.

Hormonii sunt substanțe chimice specifice, care acționează la distanță de locul sintezei și produc efecte caracteristice. Ei sunt eliberați în sânge și transportați spre toate celulele corpului, dar răspunde numai celula care are ce le răspunde.

Se consideră glande endocrine: hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, testiculul, ovarul, pancreasul insular, timusul, epifiza și, temporar, placenta.

Există și alte organe care, în afara funcției lor principale, au și celule cu rol endocrin: antrul piloric secretă gastrina, duodenul secretă 6-8 hormoni cu rol în reglarea activității secretorii și motorii a aparatului digestiv, rinichiul secretă renina și eritropoietina.

În plus, unii neuroni hipotalamici și ai altor organe nervoase au și activitate secretorie, proces numit neurosecreție, care reprezintă tot o funcție endocrină. Astfel, sistemul endocrin este conceput ca un sistem anatomo-funcțional complex, controlat de sistemul nervos, având rolul de a regla și coordona pe cale umorală activitatea diferitelor organe, pe care le integrează în ansamblul funcțiilor organismului.

Principalul rol al glandelor endocrine constă în reglarea metabolismului celular.

Figura nr. 57. Glandele endocrine.

CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Silueta e văzută din față, deci perechile se citesc invers: ce apare în stânga imaginii e partea dreaptă a corpului.
Ordinea glandelor de sus în jos: hipotalamusul și hipofiza la baza encefalului, epifiza tot în cap, tiroida cu paratiroidele la baza gâtului, timusul în torace, suprarenalele și pancreasul în abdomen, gonadele în pelvis.
Hipotalamusul e deasupra hipofizei și legat de ea prin tija pituitară.
Epifiza și hipofiza sunt la același nivel pe verticală, dar epifiza e posterioară, iar hipofiza anterioară.
Paratiroidele nu se pot deosebi de tiroidă pe o vedere anterioară, fiindcă stau pe fața posterioară a lobilor tiroidieni; figura le trece împreună.
Timusul e în torace, sub nivelul tiroidei.
Rinichiul stâng, cu suprarenala lui, e mai sus decât cel drept, și la polul superior, și la cel inferior.
Suprarenala e glanda pereche așezată pe polul superior al fiecărui rinichi.
Coada pancreasului trece anterior de rinichiul stâng, deci rinichiul stâng are raport posterior cu ea.
Testiculul drept e mai ridicat decât cel stâng, deci asimetria din pelvis merge invers față de cea de la rinichi.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Lista glandelor endocrine se dă în două variante care nu coincid. Una are hipofiza, suprarenalele, tiroida, paratiroidele, testiculul, ovarul, pancreasul insular, timusul, epifiza și, temporar, placenta. Cealaltă pune în plus hipotalamusul și nu are deloc placenta. O grilă care citează una și una care citează cealaltă nu se rezolvă la fel, deci reține-le pe amândouă și răspunde după enunț.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Rinichiul drept este cel situat mai jos, împins în jos de ficat, iar rinichiul stâng e cel mai sus. Pe planșă se vede la ambele capete: blocul renal stâng începe mai sus și se termină mai sus. Enunțul invers sună la fel de bine și e fals.

Hipofiza

Hipofiza, numită și glanda pituitară, este localizată la baza encefalului, înapoia chiasmei optice, pe șaua turcească a osului sfenoid. Are formă rotunjită, diametrul de 1,3 cm și cântărește 500 mg. Este alcătuită din trei lobi: anterior, mijlociu (intermediar) și posterior.

Lobul anterior și cel intermediar constituie adenohipofiza, iar lobul posterior, neurohipofiza. Lobul anterior este partea cea mai dezvoltată a glandei, 75 % din masa hipofizei, în timp ce lobul intermediar reprezintă numai 2 %, fiind redus la o simplă lamă epitelială, aderentă de lobul posterior.

Între hipofiză și hipotalamus sunt relații anatomice și funcționale. Anatomic, hipofiza este legată de hipotalamus prin tija pituitară. Între regiunea mediană a hipotalamusului și adenohipofiză există o legătură vasculară, sistemul port-hipotalamo-hipofizar, descris de anatomistul român Grigore T. Popa împreună cu Unna Fielding. Între hipotalamusul anterior și neurohipofiză există o legătură nervoasă, tractul hipotalamo-hipofizar.

Prin aceste legături vasculare și nervoase și prin produșii de neurosecreție, hipotalamusul controlează și reglează secreția hipofizei, iar prin intermediul acesteia coordonează activitatea întregului sistem endocrin.

Figura nr. 58. Legăturile nervoase și vasculare hipotalamo-hipofizare.

CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Neuronii secretori din hipotalamus sunt multipolari, iar de la ei coboară mai multe fibre, nu una singură.
Regiunea mediană e superioară tijei pituitare: una se termină exact acolo unde începe cealaltă.
Sistemul port are două rețele de capilare, una în regiunea mediană și una în adenohipofiză; ele sunt cele două stații ale lui.
Plexul din regiunea mediană și de pe tija pituitară e arterio-venos, cu vase de amândouă felurile, iar cel din adenohipofiză e exclusiv venos.
În neurohipofiză nu ajunge nicio rețea vasculară, ci numai fibrele, continuarea axonilor hipotalamici.
Lobul intermediar e o lamelă subțire între adenohipofiză și neurohipofiză, nu un corp de sine stătător.
Adenohipofiza e anterioară, neurohipofiza posterioară.
Artera hipofizară superioară vine dinspre anterior, din carotida internă, și urcă spre regiunea mediană, fără să atingă corpul glandei.

CAPCANĂ DE GRILĂ: „Capilare” înseamnă aici două rețele diferite. Cine reține doar cuvântul pierde exact distincția dintre ele: rețeaua primară, din regiunea mediană, și rețeaua secundară, din adenohipofiză. Ele două formează sistemul port.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Neurohipofiza nu primește niciun capilar din sistemul port. Legătura cu ea este nervoasă, nu vasculară; sistemul port merge la adenohipofiză. Un enunț de tipul „sistemul port-hipotalamo-hipofizar irigă neurohipofiza” e fals în orice formulare.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Hipofiza este situată înapoia chiasmei optice. Raportul se reține ca atare, din prima frază a lecției; chiasma optică nu se poate citi de pe nicio schemă a regiunii, fiindcă nu e denumită acolo.

Adenohipofiza

Este situată în partea anterioară, dar se întinde și posterior, înconjurând aproape complet neurohipofiza.

Hormonii adenohipofizei sunt glandulotropi, având ca organe-țintă alte glande endocrine, adică ACTH, TSH, FSH și LH, și non-glandulotropi, adică STH și prolactina.

Hormonul somatotrop (STH), denumit și hormon de creștere, stimulează, împreună cu insulina, hormonii tiroidieni și hormonii gonadici, creșterea organismului. STH stimulează condrogeneza la nivelul cartilajelor de creștere metafizare (diafizoepifizare), determinând creșterea în lungime a oaselor. Majoritatea efectelor lui se exercită indirect, prin acțiunea unui sistem de factori de creștere numiți somatomedine.

După pubertate, STH produce îngroșarea oaselor lungi și dezvoltarea oaselor late. Stimulează creșterea mușchilor și a viscerelor, cu excepția creierului. STH determină o retenție de compuși ai Ca, Na, K, P și N.

Hipersecreția are consecințe diferite după vârstă. Dacă survine înainte de pubertate, se produce gigantismul: individul atinge talii de peste 2 metri, prin creșterea exagerată în lungime a extremităților, iar intelectul nu este afectat. După pubertate se produce acromegalia, caracterizată prin creșterea exagerată a oaselor feței, a mandibulei și a oaselor late în general, dar și prin îngroșarea buzelor, creșterea viscerelor, adică inimă, ficat, rinichi, limbă, și alungirea exagerată a mâinilor și picioarelor.

Hiposecreția produce, la copil, oprirea creșterii somatice, dar nu a celei neuropsihice. Boala se numește piticism (nanism) hipofizar. Indivizii sunt de talie mică, 1,20-1,30 m, dar proporționat dezvoltați și cu intelectul normal.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Acromegalia se descrie în două feluri diferite, în două locuri diferite. Într-un loc e „alungirea exagerată a mâinilor și picioarelor”. În altul e „creșterea în grosime a oaselor lungi și a țesuturilor moi”. Ambele formulări circulă, deci ambele pot fi cerute ca răspuns corect. Reține-le pe amândouă și răspunde după enunțul care ți se dă.

Prolactina, numită și hormonul mamotrop sau luteotrop (LTH), stimulează, la femeie, secreția lactată a glandei mamare, sensibilizată în prealabil de estrogeni și progesteron. Prolactina este un inhibitor al activității gonadotrope, fiind capabilă să prevină ovulația.

Secreția de prolactină în afara sarcinii este stimulată de efortul fizic, stresul psihic și chirurgical, hipoglicemie și somn. În timpul sarcinii, secreția crește gradat, atinge un vârf la naștere și revine la nivelul de control după aproximativ 8 zile. Suptul determină creșterea temporară a secreției.

Hormonul adrenocorticotrop (ACTH, corticotropina) stimulează activitatea secretorie a glandei corticosuprarenale, crescând concentrația sangvină a glucocorticoizilor și a hormonilor sexosteroizi. Asupra secreției de mineralocorticoizi, efectele ACTH sunt mai reduse. În afara acțiunii indirecte, ACTH stimulează direct melanogeneza în celulele pigmentare, adică în melanocite, producând închiderea culorii pielii.

Hipersecreția de corticotropină produce atât efectele excesului de glucocorticoizi, cât și efectele melanocito-stimulatoare, la nivelul tegumentului: diabetul bronzat. Hiposecreția de ACTH produce efectele caracteristice deficitului de glucocorticoizi, descrise la corticosuprarenală: hipotensiune, adinamie, pierdere de apă și sare.

Hormonul tireotrop (tireostimulina, TSH) stimulează sinteza și secreția de hormoni tiroidieni. Hipersecreția de TSH poate duce la hipertiroidism, de exemplu boala Basedow, iar hiposecreția duce la insuficiență tiroidiană.

Hormonii gonadotropi (gonadostimulinele) controlează funcția gonadelor:

Hormonul foliculostimulant (FSH), la bărbat, stimulează dezvoltarea tubilor seminiferi și spermatogeneza, iar la femeie determină creșterea și maturarea foliculului de Graaf și secreția de estrogeni.
Hormonul luteinizant (LH) acționează, la bărbat, prin stimularea secreției de androgeni de către celulele interstițiale testiculare Leydig, iar la femeie determină ovulația și apariția corpului galben, a cărui secreție de progesteron și estrogeni o stimulează.

Hormon	Grupă	Țintă	Acțiune principală
Hormonul somatotrop (STH)	non-glandulotrop	oase, mușchi, viscere	creșterea organismului; condrogeneza la cartilajele de creștere; retenție de Ca, Na, K, P și N
Prolactina (LTH)	non-glandulotrop	glanda mamară, gonadele	stimulează secreția lactată; inhibă activitatea gonadotropă și poate preveni ovulația
Hormonul adrenocorticotrop (ACTH)	glandulotrop	corticosuprarenala, melanocitele	crește glucocorticoizii și sexosteroizii, mai puțin mineralocorticoizii; stimulează direct melanogeneza
Hormonul tireotrop (TSH)	glandulotrop	tiroida	stimulează sinteza și secreția de hormoni tiroidieni
Hormonul foliculostimulant (FSH)	glandulotrop	gonadele	la bărbat, tubii seminiferi și spermatogeneza; la femeie, foliculul de Graaf și secreția de estrogeni
Hormonul luteinizant (LH)	glandulotrop	gonadele	la bărbat, androgenii din celulele Leydig; la femeie, ovulația și corpul galben

Tabelul nr. 4.1. Hormonii adenohipofizei.

Lobul intermediar (mijlociu)

Reprezintă 2 % din masa hipofizei și, anatomic, face parte din adenohipofiză. Secretă un hormon de stimulare a pigmentogenezei, numit hormon melanocitostimulant (MSH), care are același precursor ca ACTH-ul. Hipotalamusul secretă un hormon de inhibare a secreției de MSH.

Lobul posterior (neurohipofiza)

Hormonii eliberați în circulație de către neurohipofiză sunt vasopresina, adică hormonul antidiuretic (ADH), și oxitocina. Ei sunt secretați în hipotalamusul anterior, iar punerea lor în circulație se face sub influența hipotalamusului, prin tija pituitară.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Neurohipofiza nu sintetizează nimic, doar eliberează. Cei doi hormoni „sunt secretați în hipotalamusul anterior”, iar neurohipofiza îi pune în circulație. Un enunț de tipul „neurohipofiza secretă ADH și oxitocină” e fals, deși e formularea care circulă cel mai des.

Vasopresina (ADH) are ca acțiune principală creșterea absorbției facultative a apei la nivelul tubilor distali și colectori ai nefronului. În afară de reducerea volumului și concentrarea urinei, ADH produce și reducerea secrețiilor tuturor glandelor exocrine și, prin aceasta, contribuie la menținerea volumului lichidelor organismului. În doze mari, ADH produce vasoconstricție.

Hiposecreția de ADH determină pierderi mari de apă, în special prin urină, a cărei cantitate poate ajunge până la 20 l în 24 de ore. Boala se numește diabet insipid și survine în leziuni ale hipotalamusului sau ale neurohipofizei.

Oxitocina (ocitocina) stimulează contracția musculaturii netede a uterului gravid, mai ales în preajma travaliului, și expulzia laptelui din glanda mamară, datorată contracției celulelor mioepiteliale care înconjoară alveolele.

Glandele suprarenale

Glandele suprarenale sunt glande pereche, situate la polul superior al rinichiului. Fiecare este formată dintr-o porțiune corticală (periferică) și una medulară, diferite din punct de vedere embriologic, anatomic și funcțional.

Figura nr. 59. Structura glandei suprarenale.

CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Suprarenala stă ca o calotă pe polul superior al rinichiului, nu lipită de fața lui anterioară.
Ordinea straturilor, de la exterior spre interior: banda de acoperire de la suprafață, zona glomerulară, zona fasciculată, zona reticulată, medulara.
Ordinea zonelor corticalei, dinspre exterior spre interior, e chiar ordinea celor trei grupe de hormoni corticali.
Corticala nu începe chiar la suprafața glandei: deasupra zonei glomerulare mai rămâne o bandă de acoperire, lăsată în afara ei.
Zona fasciculată ocupă circa două treimi din grosimea corticalei.
Zona glomerulară și zona reticulată au grosimi aproape egale între ele și de circa patru ori mai mici decât fasciculata.
Corticala e de circa trei ori și jumătate mai groasă decât medulara.
Zona fasciculată se recunoaște după striurile verticale paralele care îi dau aspectul de fascicule și, de acolo, numele.
Trecerea de la zona reticulată la medulară e cea mai netă schimbare de nuanță, medulara fiind vizibil mai închisă.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Zona glomerulară e stratul cel mai superficial al CORTICALEI, nu al glandei. Pe bloc, deasupra ei mai există o bandă de acoperire, lăsată în afara acoladei corticalei. „Stratul cel mai extern al glandei suprarenale” este fals.

COMPLETARE: Banda de acoperire de la suprafața corticosuprarenalei, cea lăsată în afara acoladei, este un epiteliu pavimentos. Banda nu e denumită nici în cuvinte, nici pe schemă, dar structura se vede și faptul se poate cere.

Corticosuprarenala (CSR)

Hormonii secretați de corticosuprarenală sunt de natură lipidică și se sintetizează din colesterol. Rolul lor este vital. În funcție de acțiunea principală, ei se împart în trei grupe: mineralocorticoizi, glucocorticoizi și sexosteroizi.

1. Mineralocorticoizii, cu reprezentantul principal aldosteronul, joacă rol în metabolismul sărurilor minerale. Ei determină reabsorbția Na⁺ în schimbul K⁺ sau H⁺, pe care îi excretă la nivelul tubilor uriniferi contorți distali și colectori. Se produc kaliurie, adică potasiu în exces în urină, și acidurie, adică urină acidă. Reabsorbția sodiului este însoțită de reabsorbția clorului, iar reabsorbția apei este consecința gradientului osmotic creat de transportul de NaCl.

Prin acțiunea sa de reținere a Na⁺ în organism, aldosteronul are rol în menținerea presiunii osmotice a mediului intern, a volumului sangvin și a echilibrului acido-bazic. Celule-țintă asemănătoare se află și în glandele sudoripare, salivare și colice.

Hipersecreția de aldosteron, boala Conn, duce la retenție masivă de sare și apă și determină edeme și hipertensiune. Hiposecreția se întâlnește în cazul insuficienței globale a CSR, boala Addison. La acești bolnavi are loc o pierdere de sare și apă, urmată de hipotensiune și adinamie, adică scăderea capacității de efort.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Numele boala Addison e rezervat insuficienței globale a corticosuprarenalei, adică deficitului de mineralocorticoizi și de glucocorticoizi luate împreună. Hiposecreția de ACTH dă efectele deficitului de glucocorticoizi, dar nu se numește boala Addison. E scurtcircuitul care se face cel mai des la recapitulare.

2. Glucocorticoizii sunt reprezentați în special de cortizon și hidrocortizon (cortizol). Circulă în sânge legați de proteinele plasmatice, iar o mică fracțiune liberă a cortizolului exercită efectele metabolice specifice.

Organ sau țesut	Rol
Sistem osos	catabolism: sinteza matricei organice și absorbția intestinală a calciului
Organe hematopoietice și sistem imun	↓ numărul de eozinofile și bazofile circulante; ↑ numărul de neutrofile, plachete, hematii; ↑ stabilitatea membranelor lizozomale; ↓ numărul de limfocite circulante (limfopenie)
Funcțiile superioare ale SNC	necesită prezența acestor hormoni pentru integritatea lor; scăderea cantității lor determină modificări EEG, alterarea personalității și modificări senzoriale

Tabelul nr. 4.2. Efectele specifice ale glucocorticoizilor asupra unor organe și țesuturi.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Pentru sistemul osos nu e dată nicio săgeată de direcție. Rândul imediat următor, al organelor hematopoietice, are patru săgeți, iar rolurile metabolice au alte patru. Cuvântul catabolism, scris în aceeași celulă, dă sensul general al rândului, dar direcția nu e dată. Nu i-o punem noi: nu se poate susține nici „↑ sinteza matricei organice”, nici „↓ sinteza matricei organice”, ca și cum ar fi dată.

Metabolism	Rol
Protidic	↑ catabolismul în mușchii scheletici; ↑ anabolismul în ficat
Glucidic	hiperglicemie
Lipidic	↑ lipoliza; ↑ concentrația acizilor grași liberi plasmatici

Tabelul nr. 4.3. Rolurile fiziologice ale glucocorticoizilor în metabolismul intermediar.

Hipersecreția de glucocorticoizi determină sindromul Cushing, în care predomină semnele dereglărilor metabolismului intermediar: bolnavii prezintă obezitate, diabet și hipertensiune. Hiposecreția se întâlnește în boala Addison. Rândul din tabel despre creșterea stabilității membranelor lizozomale e cel pe care se sprijină efectul antiinflamator al acestor hormoni, motivul pentru care corticosteroizii se folosesc și ca medicamente.

3. Hormonii sexosteroizi sunt reprezentați de două grupe: unii androgeni, asemănători celor secretați de testicul, și alții estrogeni, asemănători celor secretați de ovare. Acțiunea lor o completează pe cea a hormonilor sexuali respectivi, iar rolul lor se manifestă în special la apariția și dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. La băieți determină creșterea bărbii și a mustăților, dezvoltarea laringelui și îngroșarea vocii, dezvoltarea scheletului și a masei musculare. La fete stimulează dezvoltarea glandei mamare și depunerea lipidelor pe șolduri și coapse.

Medulosuprarenala (MSR)

Reprezintă porțiunea medulară a glandelor suprarenale. Anatomic și funcțional, medulara glandei suprarenale este un ganglion simpatic ai cărui neuroni nu au prelungiri.

Hormonii secretați de medulară se numesc catecolamine: adrenalina (epinefrina), în proporție de 80 %, și noradrenalina (norepinefrina), în proporție de 20 %. Acțiunea lor este identică cu stimularea sistemului nervos simpatic. Principalele acțiuni ale acestor hormoni și mediatori chimici sunt:

Asupra aparatului cardiovascular: produc tahicardie, vasoconstricție și hipertensiune, iar excitabilitatea inimii crește. Adrenalina dilată însă vasele musculare și le contractă pe cele din piele, mucoase și viscere; noradrenalina are predominant acțiuni vasoconstrictoare.
Asupra aparatului respirator: determină relaxarea musculaturii netede și dilatarea bronhiilor.
Asupra tubului digestiv: determină relaxarea musculaturii netede a pereților și contracția sfincterelor. Inhibă majoritatea secrețiilor. Contractă splina și ficatul.
Asupra metabolismului glucidic și lipidic: produc glicogenoliză și hiperglicemie, mobilizarea grăsimilor din rezerve și catabolismul acizilor grași. Adrenalina are efecte predominant metabolice și energetice.
Alte acțiuni: dilată pupila, adică produc midriază, și contractă fibrele netede ale mușchilor erectori ai firului de păr. Produc alertă corticală, anxietate și frică și stimulează sistemul reticulat activator ascendent.

Atât secreția corticalei, cât și cea a medularei suprarenale sunt stimulate în condiții de stres: stări de încordare neuropsihică, emoții, traumatisme, frig sau căldură excesivă. Acești hormoni au un rol important în reacția de adaptare a organismului în fața diferitelor agresiuni interne și externe.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Termenul tipărit este „reacția de adaptare”, nu „reacția de apărare”. Diferența nu e cosmetică: perechea se schimbă în ambele sensuri la grilă. Reține cuvântul exact.

Figura. Reglarea secreției de corticosteroizi, axul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian.

CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Ordinea axului, de sus în jos: intrările, hipotalamusul, adenohipofiza, corticosuprarenala, cortizolul.
Aferențele de la receptori pot acționa asupra hipotalamusului în amândouă sensurile, și stimulator, și inhibitor; sunt singura intrare cu dublu sens.
Celelalte două intrări acționează numai stimulator.
ACTH e hormonul treptei dintre adenohipofiză și corticosuprarenală; treapta de dinaintea lui, de la hipotalamus la adenohipofiză, rămâne fără nume în manual.
Cortizolul se întoarce în amonte în două locuri deodată, la adenohipofiză și la hipotalamus, nu numai la unul.

CAPCANĂ DE GRILĂ: „Ritm cardiac” e o greșeală de tipar pentru „ritm circadian”. Ceasul biologic e cel după care secrețiile hormonale urcă și coboară în cursul zilei; STH, de exemplu, se secretă mai mult dimineața decât seara. Printre aferențele hipotalamice ale axului corticosuprarenal, ritmul cardiac n-are ce căuta. Forma dată rămâne cum e, dar sensul e cel corectat.

Tiroida

Tiroida este localizată în zona anterioară a gâtului, într-o capsulă fibroasă, numită loja tiroidei. Glanda are doi lobi laterali, uniți între ei prin istmul tiroidian.

Țesutul secretor, adică parenchimul glandular, este format din celule epiteliale organizate în foliculi, în interiorul cărora se află un material omogen, vâscos, numit coloid. Coloidul conține tireoglobulină, forma de depozit a hormonilor tiroidieni, tiroxina și triiodotironina.

Tireoglobulina este o proteină sintetizată de celulele foliculare. Prin iodarea moleculelor de tirozină din structura tireoglobulinei rezultă hormonii tiroidieni. Sinteza hormonilor și eliberarea lor din coloid în sânge se face sub acțiunea TSH hipofizar.

Între foliculii tiroidieni se găsesc celule speciale, numite celule parafoliculare sau celule „C”, care secretă calcitonina.

Figura nr. 60. Glanda tiroidă.

CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Foliculii pe care îi arată insertul sunt cei din lobul lateral, deci structura foliculară e a lobului.
Peretele foliculului e un singur rând de celule, iar coloidul umple lumenul dinăuntru.
Pe aceeași secțiune, foliculii sunt de mărimi diferite.
Cei doi lobi sunt laterali de trahee, iar pe linia mediană țesutul glandular trece anterior de trahee, ca istm.
Cei doi lobi stau de o parte și de alta a traheei și se leagă printr-un istm care trece prin fața ei.
Fiecare lob are, prin urmare, raport medial cu traheea.
Sub glandă, traheea continuă liber în jos, deci glanda acoperă numai porțiunea ei superioară.
Ordinea pe verticală: laringele deasupra glandei, traheea sub ea.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Foliculul, coloidul și celula foliculară sunt trei lucruri diferite, marcate în același loc pe insert. Foliculul e formațiunea întreagă, coloidul e conținutul ei, celulele foliculare sunt peretele. Coloidul pus pe seama celulelor foliculare, sau foliculul făcut celulă, sunt greșelile obișnuite.

COMPLETARE: Celulele foliculare, cele care fac peretele de un singur rând al foliculului, sunt cubice. Forma nu e scrisă explicit și nu se poate rezolva din nicio schemă, dar faptul se poate cere.

Hormonii tiroidieni cresc metabolismul bazal și consumul de energie și au rol în procesele morfogenetice, de creștere și diferențiere celulară și tisulară. Această acțiune se manifestă foarte pregnant la nivelul sistemului nervos.

Efectele asupra metabolismului intermediar sunt: glucidic, hiperglicemie; lipidic, efect hipocolesterolemiant; proteic, catabolism.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Pe metabolismul proteic se dă o singură dată și fără nicio nuanță: catabolism. Formularea „hormonii tiroidieni realizează și anabolism proteic” e fiziologic apărabilă, dar nu se potrivește cu formularea cerută, aflată la două rânduri distanță de tabel. La grilă răspunde catabolism.

Sistem sau organ	Efect
Aparat cardio-vascular	↑ forța și frecvența contracțiilor cardiace; vasodilatație
Mușchi scheletici	↑ tonusul, forța de contracție și promptitudinea răspunsului, adică reflex de tip miotatic
Aparat respirator	↑ amplitudinea și frecvența mișcărilor respiratorii
Sistem nervos	stimulează diferențierea neuronală, dezvoltarea normală a sinapselor, mielinizarea

Tabelul nr. 4.4. Efectele specifice ale hormonilor tiroidieni pe sisteme și organe.

Hipofuncția tiroidiană duce la consecințe variabile după vârstă. Dacă survine la copilul mic, se produce o încetinire a dezvoltării somatice și psihice, care poate merge până la cretinism. Dacă survine la adult, se produce doar o diminuare a atenției, memoriei și capacității de învățare. Indiferent de vârstă, procesele energetice sunt reduse, metabolismul bazal este scăzut, iar țesuturile sunt îmbibate cu un edem mucos (mixedem); pielea devine uscată și îngroșată, se produce căderea părului și apare senzația de frig.

Hiperfuncția tiroidiană este caracterizată prin creșterea metabolismului bazal cu + 100 % și prin tulburări funcționale, date de accentuarea efectelor fiziologice ale hormonilor. În anumite tipuri de hipertiroidism, bolnavii prezintă și protruzia globilor oculari (exoftalmie).

O altă afecțiune a glandei tiroide este gușa endemică. Gușa este o creștere anatomică a glandei, însoțită de obicei de hipofuncție. Cauza gușei este prezența, în alimente și în apa de băut, a unor substanțe chimice oxidante, numite substanțe gușogene. Acțiunea acestora se exercită în mod negativ, producând hipertrofia glandei numai în regiunile sărace în iod.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Gușa endemică se explică în două feluri, în două locuri. Într-unul cauza sunt substanțele gușogene, care lucrează numai în regiunile sărace în iod. În celălalt cauza e direct aportul insuficient de iod, iar mecanismul e excesul de TSH, stimulat de nivelurile mici de tiroxină. Ambele circulă, deci ambele pot fi cerute. Răspunde după formularea din enunț.

Reglarea secreției tiroidei se face printr-un mecanism de feedback hipotalamo-hipofizo-tiroidian.

Calcitonina. La nivelul tiroidei și paratiroidelor au fost puse în evidență celule diferite de restul epiteliului glandular, numite celule „C”. Ele secretă un hormon hipocalcemiant, care ajută la fixarea Ca²⁺ în oase, numit calcitonină.

Paratiroidele

Paratiroidele sunt patru glande mici, situate câte două pe fața posterioară a lobilor tiroidieni. Conțin celulele principale, care secretă parathormonul, și celulele parafoliculare, identice cu celulele „C” de la tiroidă, care secretă calcitonina.

Parathormonul (PTH) este activ asupra a trei organe: osul, rinichiul și tractul digestiv. El acționează fie prin efecte directe, fie prin efectele vitaminei D₃, a cărei secreție o controlează.

Hipercalcemia și hipofosfatemia sunt rezultatul efectelor conjugate ale PTH, obținute pe patru căi:

activarea osteoclastelor, deci scoaterea calciului din os;
creșterea absorbției intestinale a calciului;
stimularea reabsorbției tubulare a calciului în nefronul distal;
inhibarea reabsorbției tubulare a fosfaților anorganici, deci eliminarea lor prin urină.

Hipercalcemia inhibă secreția de PTH, și invers. În caz de hipersecreție, are loc rarefierea oaselor, care pot prezenta fracturi spontane, iar calciul aflat în exces în sânge se depune în țesuturi sau formează calculi urinari.

Calcitonina. Stimulul declanșator al secreției de calcitonină este hipercalcemia, iar rezultatul global al efectelor sale este hipocalcemia.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Paratiroidele conțin două tipuri de celule, nu unul. Celulele principale fac parathormonul, celulele parafoliculare fac calcitonina. Prin urmare, aceeași glandă secretă și hormonul care crește calcemia, și pe cel care o scade. Paratiroidele puse exclusiv pe PTH sunt greșeala obișnuită.

Pancreasul endocrin

Pancreasul este o glandă cu secreție mixtă, aflată în cavitatea abdominală: capul e cuprins în potcoava duodenului, iar coada ajunge anterior de rinichiul stâng. Partea lui endocrină este implicată în controlul metabolismului intermediar al glucidelor, lipidelor și proteinelor și constă din insule de celule endocrine, insulele Langerhans.

Insulele conțin mai multe tipuri de celule secretorii, dintre care celulele α (20 %), care secretă glucagon, și celulele β (60-70 %), care secretă insulină.

Insulina a fost pentru prima oară descoperită de cercetătorul român Nicolae C. Paulescu, în 1921. Pentru redescoperirea ei, în 1923, canadienii F.G. Banting și J.J.R. Macleod au primit Premiul Nobel.

Insulina este singurul hormon cu efect anabolizant pentru toate metabolismele intermediare și singurul hormon hipoglicemiant.

Metabolism	Ficat	Țesut adipos	Mușchi
Glucidic	↑ glicogenogeneza; ↓ gluconeogeneza	↑ transportul de glucoză; ↑ sinteza de glicerol	↑ transportul de glucoză; ↑ glicoliza; ↑ sinteza de glicogen
Lipidic	↑ lipogeneza	↑ sinteza de trigliceride și acizi grași; ↑ sinteza enzimelor lipogenetice; ↓ lipoliza
Proteic	↓ proteoliza		↑ captarea aminoacizilor; ↑ sinteza proteică

Tabelul nr. 4.5. Efectele metabolice ale insulinei.

Deficitul de insulină, adică diabetul zaharat, constituie o boală metabolică complexă, caracterizată prin valori crescute ale glicemiei la determinări repetate. În evoluția ei prezintă hiperglicemie, glicozurie, poliurie, polidipsie, polifagie, dezechilibre acido-bazice și electrolitice. Complicațiile bolii provoacă și compromiterea morfofuncțională a unor țesuturi și organe de importanță vitală, cum ar fi sistemele nervos, cardiovascular sau excretor.

Excesul de insulină se caracterizează prin hipoglicemie severă, care poate compromite dramatic funcția sistemului nervos.

Glucagonul are efecte pe toate cele trei metabolisme și, în plus, câteva efecte în afara lor.

Grupă de efecte	Efecte
Metabolism glucidic	+ glicogenoliza; + gluconeogeneza
Metabolism lipidic	+ lipoliza
Metabolism proteic	+ proteoliza
Alte efecte	+ forța de contracție miocardică; + secreția biliară; − secreția gastrică

Tabelul nr. 4.6. Glucagonul și efectele sale.

CAPCANĂ DE GRILĂ: La glucagon direcția e marcată cu + și −, nu cu ↑ și ↓, singurul loc din capitol unde se întâmplă asta. Semnele înseamnă același lucru: + e stimulare, − e inhibiție. Nu le confunda cu semnul unei sarcini electrice sau cu o adunare de efecte.

Figura nr. 61. Pancreasul.

CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Pancreasul e desenat într-o vedere anterioară, deci lateralitatea se citește invers față de cum apare pe hârtie.
Pancreasul are cap, corp și coadă, dar legenda numește numai corpul și coada; capul se recunoaște după duodenul care îl înconjoară.
Capul și duodenul sunt pe partea dreaptă a corpului, coada pe partea stângă.
Aorta și trunchiul celiac trec prin spatele glandei, deci pancreasul are raport posterior cu ele.
Lângă aortă, pe partea dreaptă a corpului, mai trece un vas mare nedenumit în legendă, iar un al doilea reapare sub marginea inferioară a glandei.
Canalul pancreatic principal străbate glanda pe toată lungimea ei, iar canalul accesor e scurt și rămâne în capul ei.
Canalul biliar coboară din vezica biliară, primește ductele hepatice, trece posterior de duoden și anterior de canalul accesor, apoi pătrunde în capul pancreasului.
Insula Langerhans e o zonă mai palidă în masa acinilor, fără vreun contur care s-o despartă de ei.
Acinii sunt țesutul exocrin, secretor de suc pancreatic, iar insula Langerhans e țesutul endocrin.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Ampula Vater și sfincterul Oddi nu apar pe această figură, nici desenate, nici în legendă. Numele canalelor lipsesc și ele: canalul principal se numește Wirsung, cel accesor Santorini, iar coledocul se unește cu canalul principal și se deschid amândouă în ampula Vater, prin sfincterul Oddi. Faptele sunt corecte și se cer, dar nu ca „elemente ale figurii”. Grafia corectă a sfincterului e ODDI, cu doi de „d”.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Vasul albastru de lângă aortă nu e denumit pe planșă. Afirmația „pancreasul are raport posterior cu vena cavă inferioară” nu se poate susține din această figură. Ce se poate susține este raportul posterior cu aorta, fiindcă aorta e numită.

Epifiza

Epifiza, numită și glanda pineală, este situată între tuberculii cvadrigemeni superiori, adică între coliculii superiori, și intră în componența epitalamusului.

Anatomic și funcțional, are conexiuni cu epitalamusul, cu care formează un sistem neurosecretor epitalamo-epifizar.

Epifiza secretă melatonina, cu acțiune frenatoare asupra funcției gonadelor, și vasotocina, cu puternică acțiune antigonadotropă, mai ales anti-LH. Extractele de epifiză au și efecte metabolice, atât în metabolismul lipidic, glucidic și proteic, cât și în cel mineral.

Epifiza are legături strânse cu retina:

Stimulii luminoși produc, prin intermediul nervilor simpatici, o reducere a secreției de melatonină.
La întuneric, secreția de melatonină crește, frânând funcția gonadelor.

Timusul

Timusul are rol de glandă endocrină în prima parte a ontogenezei, adică a dezvoltării individului, până la pubertate. Este o glandă cu structură mixtă, de epiteliu secretor și organ limfatic, cu localizare retrosternală, în mediastin. La pubertate involuează, fără să dispară complet.

În organism are rol dublu: atât de organ limfatic central, cât și de glandă endocrină.

Deși nu au fost individualizați hormoni ca atare, se cunosc o serie de efecte ale extractelor de timus:

acțiune de frânare a dezvoltării gonadelor;
acțiune de stimulare a mineralizării osoase;
efecte de oprire a mitozelor.

Funcțiile timusului sunt puternic blocate de hormonii steroizi, care determină involuția acestui organ.

Unitatea histologică a timusului este lobulul timic, format dintr-o rețea de celule reticulare, între care se află timocite. Acestea sunt celule hematoformatoare primordiale (stem), migrate din măduva hematogenă și transformate, sub influența factorilor locali, în celule limfoformatoare de tip T. Timocitele însămânțează organele limfoide periferice: ganglionii limfatici, splina, amigdalele.

Figura nr. 62. Timusul.

CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Ordinea cranio-caudală: laringe, glandă tiroidă, trahee, timus.
Între tiroidă și timus se interpune un segment de trahee; cele două glande nu sunt în contact.
Timusul e pe linia mediană, în spațiul dintre fețele mediale ale celor doi plămâni, adică în mediastin.
Timusul e bilobat, cu un șanț median vertical care separă cei doi lobi.
Vârfurile plămânilor urcă mai sus decât capătul superior al timusului.
Traheea trece prin spatele timusului, deci timusul e anterior de trahee.
Plămânii sunt laterali de timus, nu inferiori.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Timusul nu apare desenat lângă cord. Un enunț de tipul „timusul e situat deasupra cordului, conform figurii” nu are acoperire: pe schemă se văd laringele, tiroida, traheea, timusul și cei doi plămâni, nici cordul, nici sternul.

CAPCANĂ DE GRILĂ: La o grilă pe formulare, poziția timusului este „retrosternală”. Localizarea în mediastin, între fețele mediale ale celor doi plămâni, e tot materie, dar se vede numai pe schemă; în cuvinte, formularea acoperită e cea retrosternală.

Disfuncții endocrine

Bolile hipofizei:

Nanismul hipofizar apare prin secreția inadecvată a hormonului de creștere în perioada copilăriei.
Cașexia hipofizară (boala Simmonds) vine din hiposecreția hormonului de creștere la adult; e o suferință rară, caracterizată prin îmbătrânire prematură, provocată prin atrofie tisulară.
Gigantismul reprezintă creșterea în exces a corpului întreg sau numai a anumitor segmente, datorată secreției în exces a hormonului de creștere la copil.
Acromegalia e cauzată de secreția în exces a hormonului de creștere la adult și se manifestă prin creșterea în grosime a oaselor lungi și a țesuturilor moi, mai ales fața, mâinile și picioarele.
Diabetul insipid e provocat de deficitul secretor al ADH; simptomele includ poliurie, polidipsie și dezechilibre ionice, iar tratamentul se face prin aport extern de ADH.

Bolile tiroidei:

Boala Basedow-Graves (gușa toxică) implică mărirea de volum a glandei tiroide, asociată cu hipersecreția de tiroxină. În consecință, metabolismul bazal și frecvența cardiacă cresc, persoana scade în greutate și apar hipersudorații.
În jumătate dintre cazuri apare și exoftalmia, ca o consecință a edemului retroorbitar și a tumefacției mușchilor extrinseci ai globilor oculari.
Mixedemul este rezultatul hipotiroidismului la adult și afectează echilibrul hidroelectrolitic, provocând edem și creșterea volumului sangvin, urmată de creșterea presiunii sangvine; simptomele includ scăderea metabolismului bazal, letargie și tendința de a crește în greutate, iar boala beneficiază de terapie cu hormoni de substituție.
Nanismul tiroidian este forma infantilă a hipotiroidismului, cunoscută și sub numele de cretinism, cu creștere întârziată, trăsături faciale caracteristice, dezvoltare osoasă anormală, retard psihic, temperatură scăzută și letargie; diagnosticat precoce, poate fi tratat cu succes cu tiroxină.
Gușa endemică se caracterizează prin creșterea de volum a glandei tiroide, provocată de aportul insuficient de iod; dezvoltarea anormală a tiroidei este provocată de excesul de TSH, stimulat de nivelurile plasmatice mici de tiroxină.

Bolile paratiroidelor:

Tetania apare din hiposecreția de hormon paratiroidian. Principala cauză o reprezintă îndepărtarea chirurgicală accidentală a paratiroidelor, iar principala consecință este scăderea marcată a calciului plasmatic, fapt ce afectează activitatea musculaturii.
Boala Recklinghausen se datorează disfuncției glandelor paratiroide și produce tulburări ale metabolismului calciului și fosforului, ducând la demineralizări osoase, cu hipercalcemie și hipercalciurie; se manifestă prin dureri osoase, fracturi patologice, cifoscolioză, calcificări renale, ale arterelor și ale țesutului periarticular, osteoporoză.

Bolile suprarenalelor:

Sindromul Cushing definește hipersecreția de corticosteroizi și este provocat, de regulă, de tumori ale cortexului adrenal sau de hipersecreție de ACTH. Se caracterizează prin afectarea metabolismului lipidic, glucidic și proteic; pacienții prezintă hipertensiune, hiperglicemie și astenie musculară, iar modificările metabolice conferă aspect împăstat și provoacă fața „în lună plină” și ceafa „de bizon”. Modificările pot fi induse și iatrogen, la pacienții tratați pentru afecțiuni inflamatorii cronice cu corticosteroizi; terapia are drept fundament proprietățile antiinflamatorii și de scădere a răspunsului imun ale acestei grupe.
Sindromul androgenital, de regulă asociat sindromului Cushing, se datorează secreției în exces de hormoni androgeni: la copii determină pubertate precoce și hipertrofierea organelor genitale externe, cu îngroșarea vocii și pilozitate în exces, iar la femeia adultă apare pilozitate facială.

Boala Addison se datorează secreției inadecvate atât a mineralocorticoizilor, cât și a glucocorticoizilor, ceea ce determină hipoglicemie, dezechilibru al balanțelor sodiului și potasiului, deshidratare, hipotensiune, scădere rapidă în greutate și astenie marcată. O persoană care suferă de această boală și nu este tratată cu corticosteroizi poate muri în câteva zile, prin deshidratare severă și dezechilibre electrolitice majore. Un alt simptom este hiperpigmentarea cutanată, provocată de secreția în exces a ACTH-ului și, posibil, a MSH-ului, care provin din aceeași moleculă, prin clivaj enzimatic, ca rezultat al absenței feedbackului negativ realizat de corticosteroizi asupra adenohipofizei. Boala Conn înseamnă tulburări ale metabolismului electrolitic, provocate prin hipersecreția de aldosteron. Diabetul zaharat este o disfuncție a pancreasului endocrin, constând din incapacitatea organismului de a oxida glucidele.

Boală	Glandă	Dereglare
Nanismul (piticismul) hipofizar	hipofiză	hiposecreție de STH la copil
Cașexia hipofizară (boala Simmonds)	hipofiză	hiposecreție de STH la adult
Gigantismul	hipofiză	hipersecreție de STH la copil
Acromegalia	hipofiză	hipersecreție de STH la adult
Diabetul bronzat	hipofiză	hipersecreție de ACTH
Diabetul insipid	neurohipofiză	deficit de ADH
Boala Basedow-Graves (gușa toxică)	tiroidă	hipersecreție de tiroxină
Mixedemul	tiroidă	hipotiroidism la adult
Nanismul tiroidian (cretinismul)	tiroidă	hipotiroidism la copilul mic
Gușa endemică	tiroidă	aport insuficient de iod, cu exces de TSH
Tetania	paratiroide	hiposecreție de parathormon
Boala Recklinghausen	paratiroide	disfuncție paratiroidiană, cu hipercalcemie
Sindromul Cushing	corticosuprarenală	hipersecreție de corticosteroizi
Sindromul androgenital	corticosuprarenală	hipersecreție de hormoni androgeni
Boala Addison	corticosuprarenală	hiposecreție de mineralocorticoizi și de glucocorticoizi
Boala Conn	corticosuprarenală	hipersecreție de aldosteron
Diabetul zaharat	pancreas endocrin	deficit de insulină

Tabelul nr. 4.7. Disfuncțiile endocrine din tot capitolul, pe glande.

CAPCANĂ DE GRILĂ: Cele două nanisme nu se confundă. Nanismul hipofizar vine din lipsa de STH: talie 1,20-1,30 m, proporționat dezvoltat și cu intelectul normal. Nanismul tiroidian, adică cretinismul, vine din hipotiroidism la copilul mic: creștere întârziată, dezvoltare osoasă anormală și retard psihic. Diferența care le desparte la grilă e intelectul.