5
.
Mișcarea
mins
3 subcapitole
Sistemul osos
Mișcarea este una dintre însușirile caracteristice ale organismelor vii. La om ea se realizează prin sistemul osteoarticular, cu rol pasiv, și prin sistemul muscular, componenta activă. Împreună asigură mișcările corpului, mișcările unor segmente ale sale și locomoția.
Osteogeneza și creșterea oaselor
Osteogeneza este procesul prin care se dezvoltă oasele și constă în transformarea țesutului cartilaginos sau conjunctivo-fibros al embrionului în scheletul osos al adultului.
După originea lor, oasele se împart în oase de membrană, dezvoltate prin osificare desmală (endoconjunctivă), și oase de cartilaj, dezvoltate prin osificare encondrală.
Osificarea desmală, adică de membrană, dă naștere oaselor bolții cutiei craniene, parțial claviculelor și mandibulei. Tot ea realizează creșterea în grosime a oaselor lungi, pe seama periostului.
Osificarea encondrală dă naștere oaselor membrelor, oaselor scurte și oaselor bazei craniului. Prin ea se realizează creșterea în lungime a osului, la nivelul cartilajului de creștere, cartilajul diafizo-epifizar.
În modelul cartilaginos al unui os lung apar centre de osificare, mai întâi în diafiză, ulterior și în epifize. Aceste centre se numesc puncte de osificare primitivă (primară).
Osificarea epifizelor începe mai târziu, după ce ele au ajuns aproape de dimensiunile definitive. Rămân cartilaginoase, până în jurul vârstei de 20 de ani, doar cartilajele de conjugare diafizo-epifizare, adică cele de creștere. Celulele acestor cartilaje proliferează numai spre diafiză, și așa se realizează creșterea în lungime a osului. Creșterea în grosime este realizată de zona internă, osteogenă, a periostului.
După ce procesul de creștere a încetat, epifizele rămân acoperite cu un strat subțire de cartilaj hialin, numit cartilaj articular. În jurul vârstei de 20-25 de ani, cartilajele de creștere sunt înlocuite de țesut osos, iar epifizele se sudează la diafize.
Figura nr. 63. Osteogeneza.
CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Osul lung nu se osifică dintr-o dată și nici dintr-un singur loc: începe la mijloc, în diafiză, și abia mult mai târziu în cele două epifize.
Între osul deja format și cel care urmează rămâne o bandă de cartilaj, exact locul din care osul se lungește, iar ea dispare ultima.
Așa se pune în ordine orice stadiu: cu cât a mai rămas mai puțin cartilaj, cu atât osul e mai aproape de forma de adult.
Centrul primar de osificare apare în diafiză, pe când capetele aceleiași piese sunt încă din cartilaj hialin.
Capilarele epifizare ajung în epifiză înainte să apară acolo vreun centru de osificare, deci vascularizația vine prima, osificarea a doua.
Centrii secundari de osificare sunt doi, câte unul în fiecare epifiză, în timp ce centrul primar rămâne unul singur, în diafiză.
Cavitatea medulară și osul compact țin de diafiză, iar osul spongios de epifiză.
Periostul îmbracă osul la exterior, pe toată lungimea diafizei; din zona lui internă, osteogenă, vine creșterea în grosime.
Un os lung are două epifize, câte una la fiecare capăt, și o singură diafiză între ele.
Cartilajul dintre epifiză și diafiză există atâta timp cât osul mai crește și lipsește la osul matur, unde epifizele s-au sudat la diafiză.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Osificarea primară se numește în două feluri care nu se pot împăca. Într-o variantă, „centrul (punctul) primar de osificare” e numai cel din diafiză, iar cei din epifize sunt „centri secundari de osificare”. În cealaltă, puncte de osificare primitivă (primară) sunt inclusiv centrele apărute ulterior în epifize. La grilă răspunde după a doua: osificarea primară apare mai târziu și în epifiză.
Forma oaselor
Scheletul reprezintă totalitatea oaselor așezate în poziție anatomică. După forma lor, oasele se clasifică astfel:
Oase lungi, la care predomină lungimea: humerus, radius, ulnă, femur, tibie, fibulă.
Oase late, la care predomină lățimea și înălțimea: parietal, frontal, occipital, stern, scapulă, coxal.
Oase scurte, la care cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale: carpiene, tarsiene.
Există și oase aflate în grosimea unui tendon, cum e rotula, situată în tendonul cvadricepsului femural; ele se numesc oase sesamoide. Există, de asemenea, oase alungite, cum sunt coastele și clavicula, la care predomină lungimea, dar care nu prezintă diafiză și epifize, așa cum au oasele lungi.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Clavicula e încadrată în două feluri diferite, în două locuri diferite. Într-un loc e trecută printre oasele alungite, cele care „nu prezintă diafiză și epifize”. La centura scapulară e numită explicit os lung de forma literei „S” culcată. Ambele formulări circulă, deci ambele pot fi cerute ca răspuns corect. Reține-le pe amândouă și nu construi din ele o regulă generală despre ce înseamnă os lung.
Scheletul capului
Scheletul capului este alcătuit din neurocraniu, care adăpostește encefalul, și din viscerocraniu, unde se află atât segmentele periferice ale organelor de simț, cât și primele segmente ale aparatelor respirator și digestiv.
Neurocraniul este alcătuit din patru oase nepereche, frontal, etmoid, sfenoid și occipital, și din două oase perechi, temporalele și parietalele. Viscerocraniul este format din șase oase perechi, maxilarele, palatinele, nazalele, lacrimalele, zigomaticele și cornetele nazale inferioare, și din două oase nepereche, vomerul și mandibula.
Grup | Oase nepereche | Oase perechi | Total |
|---|---|---|---|
Neurocraniu | Frontal, etmoid, sfenoid, occipital | Temporale, parietale | 8 |
Viscerocraniu | Vomer, mandibulă | Maxilare, palatine, nazale, lacrimale, zigomatice, cornete nazale inferioare | 14 |
Tabelul nr. 5.1. Oasele craniului.
Figura nr. 64. Craniul.
CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Sfenoidul explică toată vecinătatea de aici: se interpune ca o pană între frontal, aflat deasupra și înainte, și temporal, aflat înapoi, iar din cauza lui temporalul nu ajunge nicăieri în contact cu frontalul.
A doua legătură de urmărit e cea a mandibulei, care atinge un singur os al craniului, temporalul, imediat înaintea canalului auditiv extern.
Temporalul nu se articulează cu frontalul, fiindcă între ele se interpun sfenoidul și, mai sus, parietalul.
Sfenoidul formează peretele posterior al orbitei și e mărginit anterior și inferior de zigomatic.
Zigomaticul atinge maxilarul, frontalul și sfenoidul, dar nu ajunge la mandibulă.
Singurul os al craniului cu care mandibula vine în contact este temporalul.
Articulația mandibulei cu temporalul se află anterior de canalul auditiv extern.
În peretele medial al orbitei, dinspre anterior spre posterior: nazal, lacrimal, etmoid.
Occipitalul e cel mai posterior și cel mai inferior os al bolții, iar temporalul e mărginit superior de parietal.
COMPLETARE: Articulația temporo-mandibulară este o diartroză, adică o articulație mobilă, și se află imediat anterior de canalul auditiv extern.
COMPLETARE: Sfenoidul se articulează cu opt oase: occipital, frontal, zigomatic, parietal, palatin, vomer, etmoid și temporal.
COMPLETARE: Sfenoidul și occipitalul se articulează între ele, chiar dacă profilul craniului nu lasă să se vadă asta. Articulația apare pe o vedere de jos a bazei craniului.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Articulațiile sfenoidului nu se pot număra din ce se vede. Craniul se dă ca listă a celor 12 oase, fără nicio articulație, iar dintr-o vedere din profil nu apar toate. Cine le numără așa scoate o listă incompletă și pică grila de tip „sfenoidul se articulează cu”.
Scheletul trunchiului
Scheletul trunchiului este format din coloană vertebrală, stern, coaste și bazin. Bazinul este alcătuit din osul sacru și cele două oase coxale.
Coloana vertebrală
Coloana vertebrală reprezintă scheletul axial și este situată în partea mediană și posterioară a corpului. Îndeplinește un rol triplu: ax de susținere a corpului, protejarea măduvei spinării și executarea diferitelor mișcări ale trunchiului și capului.
Cuprinde cinci regiuni, fiecare cu numărul ei de vertebre:
cervicală, 7 vertebre; prima se numește atlas, a doua axis;
toracală (dorsală), 12 vertebre;
lombară, 5 vertebre;
sacrală, 5 vertebre, sudate în osul sacru;
coccigiană, 4-5 vertebre, fuzionate în coccige.
Vertebra tip prezintă, în partea sa anterioară, corpul vertebral, iar posterior, arcul vertebral, legat de corp prin doi pediculi vertebrali. Pediculii, prin suprapunere, delimitează orificiile intervertebrale (de conjugare), prin care ies nervii spinali. Între corpul vertebral, pediculi și arc se află orificiul vertebral, care, prin suprapunere, formează canalul vertebral, ce adăpostește măduva.
Figura nr. 66. Vertebră lombară.
CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Anterior stă corpul, masiv și plin, posterior arcul, iar între ele se află orificiul vertebral.
Ce contează la orificiu nu e forma lui, ci suprapunerea: orificiile tuturor vertebrelor formează împreună canalul vertebral, adică adăpostul măduvei spinării.
Pe linia mediană, dinspre anterior spre posterior: corp, orificiu vertebral, arc vertebral, apofiză spinoasă.
Pediculii vertebrali delimitează lateral orificiul vertebral, între corp și arc.
Apofiza transversă e elementul cel mai lateral al vertebrei.
Apofizele articulare sunt pereche, iar suprafața lor de articulare privește spre linia mediană.
Apofiza spinoasă e unică, mediană, și e formațiunea cea mai posterioară.
Corpul vertebral e mult mai voluminos decât orificiul vertebral, iar în interiorul lui se află os spongios.
Orificiile vertebrale suprapuse formează canalul vertebral, care adăpostește măduva spinării.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Apofiza spinoasă, apofizele transverse și apofizele articulare se cer, chiar dacă descrierea vertebrei tip se oprește de obicei la corp, pediculi, arc și orificiu vertebral. Sunt materie la fel ca restul, iar aici e singurul loc unde apofizele sunt numite.
Coloana vertebrală prezintă curburi atât în plan sagital, cât și în plan frontal. Curburile din plan sagital se numesc lordoze când au concavitatea posterior, la regiunile cervicală și lombară, și cifoze când concavitatea privește anterior, la regiunile toracală și sacrală. Curburile din plan frontal se numesc scolioze și pot avea convexitatea la stânga sau la dreapta.
Figura nr. 67. Coloana vertebrală.
CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Din profil, coloana nu e dreaptă, ci ondulată, iar ondulațiile alternează două câte două: cervicala și lombara se curbează într-un fel, toracala și sacrul în celălalt.
Înălțimea regiunilor nu urmează numărul de vertebre, și de aici vine cea mai frecventă greșeală.
Cervicala și lombara sunt cele două lordoze, cu concavitatea posterior; toracala și sacrul sunt cifoze, cu concavitatea anterior.
Segmentul toracal e cel mai înalt, urmat de cel lombar, apoi de cel cervical, apoi de sacru.
Cervicala are mai multe vertebre decât lombara, 7 față de 5, și totuși segmentul lombar e mai înalt, deci vertebrele lombare sunt cele mai înalte.
Discurile intervertebrale separă vertebrele la cervical, toracal și lombar, dar nu și la sacru, unde cele cinci vertebre sunt sudate într-o piesă unică.
Apofizele spinoase toracale coboară oblic și se suprapun una peste alta, în timp ce cele lombare sunt aproape orizontale, îndreptate direct posterior.
Coccigele e o piesă distinctă de sacru, iar vârful lui se recurbează anterior.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Numărul de vertebre din fiecare regiune și numele primelor două cervicale, atlas și axis, se cer des, chiar dacă cele cinci regiuni se enumeră de obicei fără nicio cifră și fără niciun nume de vertebră. Cifrele sunt printre cele mai cerute din tot capitolul.
COMPLETARE: Vertebra T4 intră în 8 articulații: două cu discurile intervertebrale vecine, unul spre T3 și celălalt spre T5, două cu coastele, prin apofizele transverse, și patru prin apofizele articulare, câte două sus și două jos. Cele inferioare se omit de obicei la numărătoare.
Osul sacru provine din sudarea celor cinci vertebre sacrale. Este un os median, nepereche, de formă triunghiulară, cu baza în sus. Fețele lui laterale prezintă o suprafață de articulare pentru osul coxal, iar vârful, îndreptat în jos, se unește cu baza coccisului. Coccigele rezultă din fuzionarea celor 4-5 vertebre coccigiene.
Scheletul toracelui
Toracele osos este format anterior de stern, posterior de coloana vertebrală, iar lateral de coaste. Posterior, scheletul toracelui este dat de cele 12 vertebre toracale.
Sternul este un os lat, situat anterior, pe linia mediană a toracelui. Este format din manubriu, corp și apendicele xifoid, care rămâne cartilaginos până în jurul vârstei de 40 de ani.
COMPLETARE: Manubriul sternal intră în 6 articulații: două cu claviculele, patru cu primele două perechi de coaste.
Coastele sunt arcuri osteocartilaginoase, situate în partea laterală a toracelui, întinse de la coloana vertebrală toracală până la stern. Sunt în număr de 12 perechi, formate posterior dintr-un arc osos care se articulează cu vertebrele toracale, iar anterior din cartilajul costal.
Primele 7 perechi sunt coaste adevărate: cartilajul lor se articulează direct cu sternul.
Perechile VIII, IX și X sunt coaste false: se articulează cu sternul prin intermediul cartilajului coastei a VII-a.
Ultimele două perechi nu au cartilaj și nu ajung la stern; se numesc coaste flotante (libere).
Scheletul membrelor superioare
Este format din scheletul centurii scapulare și din scheletul membrului superior liber, adică brațul, antebrațul și mâna. Centura scapulară leagă membrul superior de torace și este formată din claviculă și scapulă (omoplat).
Clavicula este un os lung de forma literei „S” culcată, care se articulează lateral cu scapula și medial cu manubriul sternal. Scapula este un os lat, de formă triunghiulară, așezat cu baza în sus; lateral se articulează cu humerusul.
Scheletul brațului este alcătuit din humerus. Scheletul antebrațului este alcătuit din două oase lungi, radiusul și ulna. Scheletul mâinii este format din 8 oase carpiene, 5 metacarpiene și 14 falange; pentru degetul I, policele, există numai două falange.
COMPLETARE: Radiusul este mai lățit spre oasele carpiene, adică la capătul distal, iar ulna este mai lățită spre humerus, adică la capătul proximal.
COMPLETARE: Ulna este mai lungă decât radiusul.
Scheletul membrelor inferioare
Este format din centura pelvină și din scheletul membrului inferior propriu-zis. Centura pelvină leagă membrul inferior de scheletul trunchiului și este formată din oasele coxale, care se articulează anterior între ele, formând simfiza pubiană, iar posterior cu sacrul, formând bazinul, adică pelvisul osos.
Osul coxal provine din sudarea a trei oase: ilion, ischion și pubis. Sudarea se datorează adaptării la stațiunea bipedă, membrele inferioare fiind diferențiate în vederea funcției de preluare a greutății corpului și de locomoție.
Scheletul coapsei este format din femur, cel mai lung os din corp; el se articulează cu osul coxal, cu rotula și cu tibia. Scheletul gambei este alcătuit din două oase: tibia, așezată medial și mai voluminoasă, și fibula, lateral. Rotula este un os triunghiular, cu baza în sus, situat în tendonul mușchiului cvadriceps; fața ei posterioară se articulează cu epifiza distală a femurului. Scheletul piciorului este format din 7 oase tarsiene, 5 metatarsiene și 14 falange, numai două pentru degetul I, halucele.
COMPLETARE: Tibia intră în 5 articulații: cu rotula, cu femurul, de două ori cu fibula, o dată proximal și o dată distal, iar la gleznă cu osul tarsian numit astragal.
Figura nr. 65. Scheletul.
CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Pe scheletul întreg se fixează lateralitatea oaselor pereche, iar ea se ține minte pe perechi, nu os cu os: la antebraț radiusul e lateral și ulna medială, la gambă tibia e medială și fibula laterală.
Piesele mediane se recunosc după că apar o singură dată pe linia mediană, iar mâna și piciorul se citesc după același tipar de trei etaje.
Radiusul e lateral și ulna medială; tibia e medială și fibula laterală.
Capul fibulei rămâne sub platoul tibial și nu atinge femurul, deci fibula nu intră în articulația genunchiului, care cuprinde numai femurul, tibia și rotula.
Simfiza pubiană e mediană și nepereche, deci apare o singură dată, în timp ce ilionul și ischionul sunt pereche, de o parte și de alta.
Pe coxal, ilionul se află superior, ischionul inferior, iar simfiza pubiană cade cam la același nivel cu ischionul.
Sternul are trei piese suprapuse pe linia mediană, de sus în jos: manubriu, corp sternal, apendice xifoid; manubriul e mai lat decât corpul sternal.
Clavicula ajunge la unghiul superolateral al manubriului, deasupra primei coaste.
Rotula se află la nivelul genunchiului, între femur și oasele gambei, prinsă în tendonul cvadricepsului.
Mâna și piciorul au aceeași ordine proximal-distal: carpiene, metacarpiene, falange, respectiv tarsiene, metatarsiene, falange. De aceea falangele apar de două ori pe schelet, câte 14 la fiecare membru.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Fibula, adică peroneul, nu face parte din articulația genunchiului. Pe planșă capul ei se vede limpede sub linia articulară, lateral, fără contact cu femurul. Genunchiul cuprinde numai femurul, tibia și rotula.
Rolurile funcționale ale oaselor
Oasele îndeplinesc cinci roluri funcționale.
Rol de pârghii ale aparatului locomotor. Asupra lor acționează mușchii, asigurând susținerea corpului și locomoția. Se constituie astfel pârghii de trei ordine: I, articulația craniului cu coloana vertebrală; II, articulația dintre oasele gambei și picior; III, articulația dintre osul brațului și cele ale antebrațului.
Rol de protecție a unor organe vitale: cutia craniană pentru encefal, canalul rahidian pentru măduva spinării, cutia toracică pentru inimă și plămâni, bazinul osos pentru organele pelvine.
Rol antitoxic. Oasele rețin numeroase substanțe toxice, Hg, Pb, F, pătrunse accidental în organism, și le eliberează treptat, ele fiind apoi eliminate renal. În felul acesta concentrația sangvină a toxicului nu crește prea mult și sunt prevenite efectele nocive asupra altor organe.
Rol de sediu principal al organelor hematopoietice. La copii toate oasele, iar la adult oasele late conțin măduva roșie, hematogenă, din care se formează elementele figurate ale sângelui. La adult, măduva din canalul central al diafizei oaselor lungi este galbenă, țesut adipos cu rol de rezervă, iar la vârstnici este cenușie, nefuncțională.
Rol în metabolismul calciului, fosforului și electroliților. Oasele reprezintă principalul rezervor de substanțe minerale al organismului.
Figura nr. 68. Pârghii osteo-musculare: F = forță, R = rezistență, S = sprijin.
CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Aceleași trei elemente dau trei pârghii diferite numai fiindcă își schimbă ordinea, iar corpul are câte un exemplu pentru fiecare: articulația craniului cu coloana, articulația dintre oasele gambei și picior, articulația dintre braț și antebraț.
În toate trei sprijinul e o articulație, iar forța vine de la un mușchi; se schimbă doar cine ajunge la mijloc, și asta e tot ce deosebește gradele între ele.
La pârghia de gradul I, sprijinul e articulația dintre baza craniului și prima vertebră, rezistența cade pe partea anterioară a bolții craniene, iar forța vine de la mușchii cefei, deci dinapoia sprijinului. Sprijinul rămâne între forță și rezistență.
La pârghia de gradul II, forța ajunge la călcâi prin tendonul mușchiului posterior al gambei, rezistența cade la baza metatarsienelor, iar sprijinul e articulația degetelor. De la călcâi spre degete ordinea e forță, rezistență, sprijin, deci rezistența e la mijloc.
La pârghia de gradul III, sprijinul e cotul, forța cade pe mușchiul anterior al brațului, iar rezistența pe oasele antebrațului, dincolo de locul unde se aplică forța. Forța rămâne între sprijin și rezistență.
La toate cele trei pârghii, rezistența trage în jos.
Forța trage în jos numai la pârghia de gradul I; la gradele II și III trage în sus.
Radiusul e osul dinspre police și are la cot un cap mic și rotund, în timp ce ulna e cea care formează olecranul; în poziție anatomică radiusul rămâne lateral, iar ulna medială.
COMPLETARE: La pârghia de gradul I, forța este mușchiul trapez, rezistența este craniul, mai exact osul frontal, iar sprijinul este articulația atlanto-occipitală.
COMPLETARE: La pârghia de gradul II, rezistența sunt metatarsienele, iar sprijinul este articulația metatarso-falangiană.
COMPLETARE: Pârghia de gradul III are drept forță bicepsul brahial, drept rezistență oasele antebrațului și drept sprijin cotul.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Literele F, R și S sunt tot ce se dă la pârghii. Numele mușchilor și ale articulațiilor de mai sus sunt material suplimentar, folositor la grile de tip „la pârghia de gradul X, forța este”, dar nu se cer ca atare.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Mușchiul care realizează efectiv pârghia de gradul II este tricepsul sural. Cel arătat drept forță are două capete care pornesc de deasupra genunchiului și se continuă cu un tendon unic spre calcaneu, adică e gastrocnemianul singur, fără solear. Tricepsul sural înseamnă însă gastrocnemianul împreună cu solearul, așa cum e definit la mușchii scheletici.
Compoziția chimică a oaselor
Osul conține 20 % apă și 80 % reziduu uscat. Este alcătuit dintr-o matrice organică solidă, foarte mult întărită de depozitele de săruri de calciu; reziduul uscat este, așadar, format din matrice organică și săruri minerale.
Matricea organică este alcătuită 90-95 % din fibre de colagen, iar restul, 5-10 %, este un mediu omogen numit substanță fundamentală; împreună constituie oseina. Fibrele de colagen se extind în primul rând de-a lungul liniilor de forță de tensiune și dau osului marea sa rezistență la tensiune.
Sărurile minerale sunt reprezentate în special de fosfatul de calciu, iar cea mai importantă substanță cristalină este hidroxiapatita.
La nivelul oaselor au loc procese metabolice similare celorlalte organe. O particularitate metabolică o constituie marea afinitate a substanței fundamentale față de sărurile minerale.
Articulațiile
Articulațiile sunt organe de legătură între oase și sunt sediul mișcărilor. După gradul de mobilitate, articulațiile se împart în sinartroze și diartroze.
Sinartrozele
Sinartrozele sunt articulații fixe, imobile, și nu posedă cavitate articulară. În acest tip de articulații se execută mișcări foarte reduse. După tipul țesutului care se interpune între cele două oase care se articulează, se disting:
Sindesmoze, unde se interpune țesut fibros; exemplul din manual sunt suturile craniene.
Sincondroze, unde se interpune țesut cartilaginos; exemplul din manual sunt simfizele.
Sinostoze, unde se interpune țesut osos; sunt sindesmoze și sincondroze osificate cu vârsta.
Diartrozele
Diartrozele sunt articulații care posedă un grad variabil de mobilitate și se împart în amfiartroze, articulații semimobile, și artrodii, articulații mobile.
Amfiartrozele au suprafețe articulare plane sau ușor concave. Exemplul dat de manual sunt articulațiile dintre corpurile vertebrale, care se fac prin interpunerea discurilor intervertebrale.
Artrodiile sunt articulații sinoviale, cu o mare mobilitate. La nivelul unei articulații mobile, mișcările depind de forma suprafețelor articulare și se pot realiza în jurul unui ax, a două axe sau a trei axe.
Artrodiile prezintă mai multe elemente structurale:
suprafețe articulare;
capsula articulară;
membrana sinovială;
cavitatea articulară;
ligamente articulare.
Figura nr. 69. Articulația genunchiului.
CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Cavitatea articulară nu se oprește între femur și tibie, ci urcă mult în sus, anterior de femur, peste rotulă, iar membrana sinovială o mărginește pe tot acest traseu.
Rotula însăși nu e intercalată între cele două oase lungi, ci stă în fața condilului femural.
Cavitatea articulară a genunchiului urcă anterior de femur, deasupra rotulei, deci nu se limitează la spațiul dintre cele două oase.
Membrana sinovială delimitează cavitatea articulară, inclusiv prelungirea ei de deasupra rotulei.
Rotula e situată anterior de condilul femural, nu între femur și tibie.
Meniscul e interpus între suprafețele articulare ale femurului și tibiei.
Ligamentul care coboară de la rotulă la tibie e situat anterior.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Meniscul și rotula nu figurează printre cele cinci elemente structurale ale artrodiei, deși se văd amândouă. Capsula articulară, în schimb, este în listă chiar dacă nu se vede. O grilă pe „elementele structurale ale artrodiei” se rezolvă pe listă, nu pe ce se vede.
Noțiuni elementare de igienă și patologie
Afecțiunile sistemului osteo-articular cuprind atât suferințe ale oaselor, deformările și fracturile, cât și ale articulațiilor, entorsele, luxațiile și bolile reumatismale.
Deformările pot apărea la nivelul oricărei componente a sistemului osos, dar cele mai întâlnite sunt cele de la nivelul coloanei vertebrale: cifoza, lordoza și scolioza. Cifoza reprezintă o exagerare a curburii coloanei toracale, lordoza o exagerare a convexității coloanei lombare, iar scolioza o curbare laterală, anormală, a coloanei vertebrale, care poate apărea la orice nivel al acesteia.
Fracturile sunt întreruperea continuității anatomice a unui os. De regulă survin în urma unor traumatisme, dar există și situații particulare, în cadrul unor boli, când pot fi și spontane, osul fiind fragil sau fragilizat de o suferință sistemică.
Entorsele se constituie prin alungirea ligamentelor componente ale unei articulații, precum și a ligamentelor de vecinătate. Pot avea diverse grade de gravitate, tratamentul făcându-se diferențiat, și se asociază frecvent cu sinovite.
Luxațiile semnifică dislocarea elementelor componente ale unei articulații, în special a suprafețelor articulare. Cele mai vulnerabile articulații sunt cele ale genunchiului și umărului.
Bolile reumatismale. Termenul de artrită este general pentru un număr de peste 50 de afecțiuni articulare diferite, toate având ca simptom edemul, inflamația și durerea. Cauzele celor mai multe artrite rămân necunoscute, dar multe dintre ele survin unor traumatisme sau procese infecțioase.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Aceleași trei cuvinte, cifoză, lordoză, scolioză, se folosesc în două sensuri diferite. La scheletul trunchiului ele numesc curburile normale ale coloanei: cifozele sunt cea toracală și cea sacrală, lordozele cea cervicală și cea lombară, iar scoliozele sunt curburile din plan frontal. La patologie, aceleași cuvinte numesc exagerarea acelorași curburi, adică deformări, iar scolioza devine „anormală”. Citește întotdeauna în ce context e pusă întrebarea.
Sistemul muscular
Sistemul muscular este format din mușchi, care sunt organele active ale mișcării. Rolul acesta este realizat de musculatura scheletică, numită și somatică, având în structura sa țesut muscular striat.
Mușchii au forme variate:
fusiformi: bicepsul, tricepsul;
triunghiulari: piramidalul abdomenului;
de formă patrulateră: marele drept abdominal și marele dorsal;
în formă de cupolă: diafragma;
în formă de trapez: mușchiul trapez;
circulari: orbicularul buzelor și cel al pleoapelor, sfincterele.
Structura mușchiului
Mușchii scheletici prezintă o porțiune centrală musculară, mai voluminoasă, numită corpul mușchiului, și două extremități de culoare alb-sidefie, numite tendoane, care au în structura lor țesut fibros. Unul dintre tendoane se inseră pe osul fix și se numește originea mușchiului, iar celălalt se prinde de osul mobil și se numește inserția mușchiului. În general originea este unică, dar se cunosc și mușchi cu mai multe origini: bicepsul, tricepsul, cvadricepsul.
Corpul mușchiului este format din fibre musculare striate, iar mai multe fibre alcătuiesc un fascicul. La exteriorul corpului muscular se află o membrană conjunctivă, numită fascia mușchiului. Sub aceasta se află o lamă de țesut conjunctiv, epimisium, din care pornesc, în interior, septuri conjunctive, perimisium; teci fine de țesut conjunctiv învelesc fiecare fibră musculară, endomisium.
Mușchiul are o bogată vascularizație. Inervația lui este dublă, somatică și vegetativă, iar inervația vegetativă determină reacții vasomotorii.
Figura nr. 70. Structura mușchiului.
CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Mușchiul e construit din învelișuri puse unul în altul, ca niște teci din ce în ce mai mici: fascia acoperă tot mușchiul, epimisiumul stă imediat sub ea, perimisiumul înconjoară câte un fascicul, iar endomisiumul câte o singură fibră.
La capăt, mușchiul nu se prinde direct pe os: tendonul ajunge pe periost, membrana care îmbracă osul.
Tendonul se prinde pe periost, adică pe membrana care acoperă osul, nu direct pe țesutul osos.
Dinspre exterior spre interior, ordinea învelișurilor e fascie, epimisium, perimisium, endomisium.
Perimisiumul e septul care delimitează un fascicul, iar endomisiumul e teaca unei singure fibre.
Un fascicul e un mănunchi de fibre musculare, iar fibra e unitatea scoasă din fascicul.
Osul pe care se prinde tendonul e un os lung, cu canal central în diafiză.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Tendonul se prinde de periost, nu de os direct. Și încă ceva: cuvântul fascicul e ușor de ratat, deși chiar prin fascicule se definește perimisiumul.
Principalele grupe de mușchi scheletici
Mușchii scheletici sunt grupați în mușchii capului, ai gâtului, ai trunchiului și ai membrelor.
Mușchii capului. La cap se descriu două categorii: mușchii mimicii, care prin contracția lor determină diferite expresii ale feței, și mușchii maseteri, care intervin în realizarea actului masticației. Printre mușchii mimicii se numără orbicularul ochiului, orbicularul buzelor, frontalul și occipitalul.
Mușchii gâtului. În regiunea anterolaterală a gâtului se află o serie de mușchi, așezați pe mai multe planuri, care, dinspre suprafață spre profunzime, sunt: mușchiul pielos al gâtului, care încrețește pielea gâtului, apoi mușchiul sternocleidomastoidian.
Mușchii trunchiului
Mușchii trunchiului se grupează în mușchii spatelui și ai cefei, mușchii anterolaterali ai toracelui și mușchii anterolaterali ai abdomenului.
Mușchii spatelui și ai cefei. În plan superficial, superior, se află mușchii trapezi, iar în spațiul dintre marginea scapulei și coloană, profund față de trapez, mușchiul romboid. Inferior de mușchii trapezi se află marii dorsali.
Mușchii anterolaterali ai toracelui. În partea anterioară a toracelui se găsesc cei doi mușchi pectorali, marele și micul pectoral. Mai profund se află mușchiul subclavicular și dințatul mare, situat lateral. În spațiile intercostale se găsesc mușchii intercostali externi și interni. La baza cutiei toracice se află diafragma, un mușchi lat care separă cutia toracică de cavitatea abdominală, având o față boltită spre torace și o față concavă spre abdomen.
Mușchii anterolaterali ai abdomenului. Sunt mușchi lați. De o parte și de alta a liniei mediane se află mușchii drepți abdominali. Anterior față de fiecare mușchi drept abdominal se află mușchiul piramidal. Lateral de mușchii drepți abdominali se află mușchii oblic extern, oblic intern și transvers al abdomenului.
Mușchii membrului superior
Sunt grupați în mușchi ai umărului, ai brațului, ai antebrațului și ai mâinii. Principalul mușchi al umărului, deltoidul, este situat imediat sub piele și ridică membrul superior până la orizontală, realizând abducția brațului.
La nivelul brațului distingem anterior mușchiul biceps brahial, mușchiul brahial și mușchiul coracobrahial, iar posterior mușchiul triceps. Mușchii anteriori ai antebrațului sunt flexori ai antebrațului și ai mâinii și pronatori ai mâinii, iar unii sunt flexori ai degetelor. Mușchii posteriori și laterali ai antebrațului sunt extensori ai antebrațului, ai mâinii și ai degetelor. Mâna posedă un aparat muscular complex și are mușchi numai pe fața sa palmară și în spațiile interosoase.
Mușchii membrului inferior
La membrul inferior se descriu mușchii bazinului, mușchii coapsei, mușchii gambei și mușchii piciorului. În jurul articulației șoldului se găsesc mușchii fesieri.
La coapsă, mușchii sunt grupați în loja anteromedială, loja posterioară și loja laterală. În loja anterioară se află mușchiul croitor, care este cel mai lung mușchi al corpului, iar sub el se găsește cvadricepsul. În partea medială a coapsei se află cei trei mușchi adductori, mare, scurt și lung, și mușchiul drept medial; acești patru mușchi, prin contracție, apropie coapsele între ele, realizând adducția. În loja posterioară se află mușchii biceps femural, semitendinos și semimembranos.
Mușchii gambei sunt grupați într-o lojă anterolaterală și o lojă posterioară. În loja anterioară se află mușchii tibial anterior și extensorii degetelor. În loja laterală se află mușchii peronieri scurt și lung. Loja posterioară prezintă, în plan superficial, mușchiul gastrocnemian, care, împreună cu solearul, formează tricepsul sural. În planul profund se află mușchii tibial posterior și flexorii degetelor; ei fac extensia labei piciorului și flexia degetelor. Mușchii piciorului sunt așezați atât pe fața dorsală, cât și pe fața plantară.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Lojele se numesc cu două seturi de termeni, în aceleași paragrafe. La coapsă se anunță „loja anteromedială, loja posterioară și loja laterală”, apoi se vorbește despre „loja anterioară” și despre „partea medială”. La gambă se anunță „o lojă anterolaterală și o lojă posterioară”, apoi „loja anterioară” și „loja laterală”. Nu e greșeală de tipar și niciuna dintre variante nu o anulează pe cealaltă: o afirmație despre „loja anterioară a coapsei” este la fel de bună ca una despre „loja anteromedială”.
Figura nr. 71. Mușchii scheletici.
CUM SE CITEȘTE FIGURA:
Musculatura superficială se învață pe două fețe, dar trei mușchi se văd și din față, și din spate, iar asta spune ceva despre ei: sternocleidomastoidianul, fiindcă stă în regiunea anterolaterală a gâtului, oblicul extern, fiindcă înconjoară trunchiul până în spate, și trapezul, care se întinde de la ceafă până la scapulă.
Oblicul extern se întinde anterior, lateral și posterior, deci același mușchi se vede și din față, și din spate.
Trapezul acoperă și ceafa, și regiunea scapulei: e un singur mușchi lat, întins pe toată această suprafață.
Sternocleidomastoidianul stă în regiunea anterolaterală a gâtului, de aceea se vede din amândouă părțile.
Dreptul abdominal e un singur mușchi, cu mai multe corpuri musculare succesive; „pătrățelele” sunt porțiuni ale aceluiași mușchi, nu mușchi separați.
Dreptul medial e mai aproape de linia mediană și mai jos decât adductorul lung.
Croitorul, cel mai lung mușchi al corpului, pleacă sus și lateral pe coapsă și coboară oblic spre medial, iar cvadricepsul se află sub el.
Deltoidul e triunghiular, cu vârful în jos, pe braț, și ridică membrul superior până la orizontală.
Dințatul mare stă pe peretele lateral al toracelui, sub braț, și se prinde prin digitații.
Romboidul se află în spațiul dintre marginea scapulei și coloană, deci medial de scapulă și profund față de trapez; se vede numai când trapezul e ridicat.
Solearul stă sub corpurile gastrocnemianului și coboară cu el spre călcâi: sunt doi mușchi distincți, care împreună formează tricepsul sural.
Pe gambă, grupul anterior se află lateral de creasta tibiei, iar grupul posterior apare pe marginea ei medială.
Temporalul e situat mai sus și mai anterior decât occipitalul.
COMPLETARE: La braț, mergând dinspre medial spre lateral, se succed coracobrahialul, bicepsul brahial și brahialul.
COMPLETARE: În loja posterioară a coapsei, luate dinspre lateral spre medial, vin bicepsul femural, semitendinosul și semimembranosul.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Singurii mușchi ai mimicii numiți undeva pe nume sunt frontalul, orbicularul pleoapelor și occipitalul. În rest mușchii mimicii sunt definiți doar funcțional, „determină diferite expresii ale feței”, fără să se numeasca vreunul.
COMPLETARE: Mușchiul temporal este mușchi masticator, nu mușchi al mimicii, deși pe planșă apare doar cu numele, fără încadrare.
COMPLETARE: Mușchii piramidali sunt doar doi, câte unul de o parte și de alta a liniei mediane. Nu există câte un piramidal pentru fiecare corp muscular al dreptului abdominal.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Dreptul abdominal are mai multe corpuri musculare vizibile, iar piramidalul e ușor de numărat greșit: cine pune câte unul pentru fiecare „pătrățică” ajunge la o cifră care nu e a lui. Sunt doi cu totul.
COMPLETARE: Croitorul se inseră pe gambă, după ce traversează coapsa oblic, dinspre lateral spre medial.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Romboidul și aponevroza lombară se ratează ușor, fiindcă la mușchii spatelui se numesc de obicei doar trapezii și marii dorsali. Sunt totuși materie amândoi.
COMPLETARE: Originea și inserția nu se dau pentru niciun mușchi, ci doar poziții, „în plan superficial”, „lateral de mușchii drepți abdominali”. Tabelul de mai jos le adună pe cele mai cerute, pentru cei 15 mușchi mari. Sunt materie suplimentară, utilă la grile, dar nu se cer ca atare.
Mușchi | Origine | Inserție |
|---|---|---|
Trapez | Osul occipital și apofizele mai multor vertebre cervicale și toracale | Claviculă și scapulă |
Mare dorsal | Apofizele a numeroase vertebre toracale, osul coxal, aponevroza lombară | Humerus |
Mare pectoral | Stern, cartilajele costale ale coastelor adevărate, claviculă | Humerus |
Dințat mare | Primele 8 sau 9 coaste | Scapulă |
Drept abdominal | Osul coxal | Stern |
Deltoid | Scapulă și claviculă | Humerus |
Biceps brahial | Două origini, ambele pe scapulă | Radius |
Triceps brahial | Trei origini: două pe humerus, una pe scapulă | Ulnă |
Fesieri | Osul coxal | Femur |
Croitor | Osul coxal | Tibie |
Cvadriceps femural | Osul coxal și femur | Tibie |
Adductori | Osul coxal | Femur |
Biceps femural | Osul coxal și femur | Fibulă |
Gastrocnemian | Femur | Calcaneu, os tarsian, prin tendonul lui Ahile |
Solear | Tibie și fibulă | Calcaneu, os tarsian, prin tendonul lui Ahile |
Tabelul nr. 5.2. Originea și inserția principalilor mușchi scheletici.
Fiziologia mușchilor scheletici
Mușchii scheletici asigură tonusul, postura, echilibrul, mimica și mișcările voluntare. Mușchiul striat somatic reprezintă componenta efectorie a reflexelor somatice de tonus, postură, echilibru și redresare, precum și a activității motorii voluntare, a expresiei stărilor afectiv emoționale și a limbajului. Mușchii scheletici reprezintă aproximativ 40 % din masa organismului.
Proprietățile mușchilor
Contractilitatea este proprietatea specifică mușchiului și reprezintă capacitatea de a dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta. Baza anatomică a contractilității este sarcomerul, iar baza moleculară o constituie proteinele contractile, actina și miozina; în timpul contracției, miofilamentele subțiri de actină glisează printre cele mai groase de miozină. Sarcomerul este unitatea morfofuncțională a miofibrilei și este cuprins între două membrane Z.
Figura nr. 72. Contracție, cu formarea complexelor actină-miozină.
CUM SE CITEȘTE FIGURA:
În contracție nu se scurtează filamentele, ci se schimbă cât de mult se suprapun.
Filamentul de miozină are aceeași lungime în mușchiul relaxat și în cel contractat, în timp ce distanța dintre membranele Z scade cu aproape o treime: actina, ancorată pe membranele Z, glisează printre filamentele de miozină, iar membranele Z se apropie.
De aici vine și ce se întâmplă cu benzile, fiindcă ele nu sunt altceva decât zonele în care se vede un singur fel de filament.
Banda H se află exact la mijlocul sarcomerului, la distanță egală de cele două membrane Z.
Filamentele de actină sunt ancorate pe membranele Z și se îndreaptă spre mijlocul sarcomerului, în timp ce filamentele de miozină ocupă mijlocul și nu ating membranele Z.
Un sarcomer, de la o membrană Z la următoarea, cuprinde banda întunecată A în întregime și câte o jumătate de bandă clară I la fiecare capăt.
Pe aceeași membrană Z se prind filamente de actină din două sarcomere vecine, deci membrana Z stă la mijlocul benzii clare, nu la marginea ei.
În sarcomerul în contracție, lungimea filamentului de miozină rămâne neschimbată, în timp ce distanța dintre membranele Z scade.
În sarcomerul în contracție, actina acoperă miozina pe toată lungimea ei, deci zona în care se vedea numai miozină, banda H, dispare.
Zona în care se vede numai actină, adică jumătatea de bandă clară dinspre fiecare membrană Z, se scurtează foarte mult în contracție.
Nucleul fibrei musculare stă la periferie, sub sarcolemă, nu în mijlocul fibrei.
Sacii de stocare a calciului înconjoară miofibrilele, iar o singură fibră musculară conține multe miofibrile.
COMPLETARE: Sarcomerele sunt așezate perpendicular pe sacii de stocare a calciului, iar sacii se întâlnesc la joncțiunea dintre benzile A și I.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Numele benzilor se dau ca atare, „banda H luminoasă; disc întunecat (banda A); disc clar (banda I)”, fără o vorbă despre ce filamente stau în fiecare. Compoziția benzilor se deduce exclusiv din schemă. La fel, actina și miozina sunt ușor de ratat, fiindcă de obicei se spune doar „proteinele contractile”.
Excitabilitatea se datorează proprietăților membranei celulare: permeabilitate selectivă, conductanță ionică, polarizare electrică, pompe ionice. Mușchii răspund la un stimul printr-un potențial de acțiune propagat, urmat de contracția caracteristică. Între manifestarea electrică de la nivelul membranei fibrei musculare și fenomenele mecanice de la nivelul sarcomerului se produce un lanț de reacții fizico-chimice, numit cuplaj excitație-contracție.
Extensibilitatea este proprietatea mușchiului de a se alungi pasiv sub acțiunea unei forțe exterioare; substratul ei anatomic îl reprezintă fibrele conjunctive și elastice din mușchi. Elasticitatea este proprietatea mușchilor de a se deforma sub acțiunea unei forțe și de a reveni pasiv la forma de repaus atunci când forța a încetat să acționeze; baza ei anatomică o reprezintă fibrele elastice din structura perimisiumului.
Tonusul muscular este o stare de tensiune permanentă, caracteristică mușchilor care au inervație motorie somatică și senzitivă intacte. După denervare, tonusul mușchilor scheletici dispare. Tonusul muscular este de natură reflexă.
Contracții ale fibrei musculare striate
Izometrice: lungimea mușchiului rămâne neschimbată, dar tensiunea crește foarte mult. În timpul acestui tip de contracție mușchiul nu prestează lucru mecanic extern; toată energia chimică se pierde sub formă de căldură plus lucru mecanic intern. Exemplul din manual este susținerea posturii corpului.
Izotonice: lungimea mușchiului variază, iar tensiunea rămâne constantă. Mușchii realizează lucru mecanic. Aceste contracții sunt caracteristice majorității mușchilor scheletici.
Auxotonice: variază și lungimea, și tensiunea mușchiului.
În timpul unei activități obișnuite, fiecare mușchi trece prin faze izometrice, izotonice și auxotonice.
Tip de contracție | Lungimea mușchiului | Tensiunea | Exemplul din manual |
|---|---|---|---|
Izometrică | Nu se modifică | Crește foarte mult | Susținerea posturii corpului |
Izotonică | Variază | Rămâne constantă | Majoritatea mușchilor scheletici |
Auxotonică | Variază | Variază | Faze din orice activitate obișnuită |
Tabelul nr. 5.3. Cele trei tipuri de contracție ale fibrei musculare striate.
Manifestările contracției musculare
1. Manifestările electrice sunt reprezentate de potențialul de acțiune al fibrei musculare. Stimularea fibrelor musculare pe cale naturală, de la placa motorie, sau artificială, cu curent electric, provoacă apariția unui potențial de acțiune propagat în lungul fibrei cu o viteză de 30 m/s. Potențialele de acțiune ale unei unități motorii, adică ale unui motoneuron împreună cu toate fibrele musculare pe care le inervează, se sumează, dând potențialele de placă motorie. Activitatea electrică a întregului mușchi sau a unităților motorii componente poate fi înregistrată, obținându-se electromiograma.
2. Manifestările chimice sunt inițiate prin mecanismul de cuplare excitație-contracție. Procesele chimice din mușchi asigură energia necesară proceselor mecanice. Metabolismul muscular este anaerob în primele 45-90 de secunde ale unui efort moderat sau intens, timpul necesar aparatului cardiovascular pentru a regla aportul de oxigen. După primele 2 minute de efort, necesitățile energetice sunt satisfăcute în cea mai mare parte aerob.
3. Manifestările mecanice se studiază cu ajutorul miografului. Aplicarea unui stimul unic, cu valoare prag, determină o contracție musculară unică, numită secusă musculară, care are trei componente:
Faza de latență durează din momentul aplicării excitantului până la apariția contracției. În timpul ei are loc manifestarea electrică a contracției, iar durata depinde de tipul de mușchi, fiind de circa 0,01 s la mușchiul striat.
Faza de contracție durează în medie 0,04 s.
Faza de relaxare durează 0,05 s.
Secusa poate fi izometrică sau izotonică. Durata totală a secusei este de 0,1 s, iar amplitudinea ei variază proporțional cu intensitatea stimulului aplicat, până la o valoare maximă. Faptul se explică prin antrenarea în contracție a unui număr tot mai mare de fibre musculare, pe măsură ce intensitatea stimulului crește.
Dacă, în loc de stimulare unică, se folosesc stimuli repetitivi, la intervale mici și regulate, curba rezultată nu mai este o secusă, ci o sumație de secuse numită tetanos, adică o contracție tetanică:
tetanos incomplet, al cărui grafic prezintă un platou dințat, exprimând sumarea incompletă a secuselor la stimularea repetitivă cu frecvență joasă, de 10-20 stimuli pe secundă;
tetanos complet, al cărui grafic prezintă un platou regulat, exprimând sumația totală a secuselor, obținută prin aplicarea stimulilor cu o frecvență mult mai mare, de 50-100 stimuli pe secundă.
Toate contracțiile voluntare ale mușchilor din organism sunt tetanosuri, nu secuse, deoarece comanda voluntară se transmite la mușchi prin impulsuri cu frecvență mare. Există însă în organism și situații în care contracția este o secusă: frisonul, sistola cardiacă și contracția obținută în urma reflexului miotatic.
Figura nr. 73. Contracția musculară: a. secusă; b. tetanos.
CUM SE CITEȘTE FIGURA:
La secusă stimulul e unul singur, așa că mușchiul parcurge cele trei faze și revine complet la linia de repaus.
La tetanos stimulii se succed prea repede pentru ca relaxarea să se termine, deci fiecare contracție nouă pleacă de mai sus decât cea dinainte, iar la frecvențe mari vârfurile se topesc într-un platou neted.
Secusa vine dintr-un stimul unic, tetanosul din stimuli repetați la intervale mici și regulate.
După stimul, mușchiul rămâne o vreme la linia de repaus: în faza de latență nu se produce nimic mecanic.
Vârful curbei marchează sfârșitul fazei de contracție și începutul fazei de relaxare.
Cea mai lungă fază e relaxarea, 0,05 s, urmată de contracție, 0,04 s, iar cea mai scurtă e latența, 0,01 s.
După o secusă, mușchiul revine exact la linia de repaus de la care a plecat.
La tetanosul incomplet, curba nu mai coboară până la repaus între secuse, iar vârfurile se ridică progresiv unul față de altul.
Platoul tetanosului complet e neted și se află la o tensiune mai mare decât oricare vârf al tetanosului incomplet.
Trecerea de la tetanos incomplet la tetanos complet se face prin creșterea frecvenței stimulării, de la 10 până la 20 de stimuli pe secundă la 50 până la 100.
În zona de oboseală stimularea continuă la fel de deasă, iar tensiunea scade oricum: scăderea nu vine din oprirea stimulilor.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Proporțiile desenate nu respectă duratele tipărite. Zona de latență e desenată de numai două ori mai îngustă decât cea de contracție, deși raportul tipărit este de 1 la 4, iar marcajele de stimul se îndesesc de două ori, deși raportul dintre 10-20 și 50-100 de stimuli pe secundă este de circa cinci ori. De pe grafic se citește ordinea, nu raportul.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Mențiunea „faza de relaxare” este scrisă peste banda de după coborâre, care are exact aceeași culoare cu banda dinaintea stimulului, adică cu repausul. Faza de relaxare propriu-zisă este banda dinaintea ei, cea pe care curba coboară de la vârf la linia de repaus.
4. Manifestările termice ale contracției se datorează fenomenelor biochimice din fibra musculară. Randamentul contracției masei musculare este de 30 %, ceea ce înseamnă că 70 % din energia chimică se transformă în energie calorică.
Figura nr. 74. Joncțiune neuro-musculară.
CUM SE CITEȘTE FIGURA:
O fibră nervoasă motorie nu se termină pe o singură fibră musculară: se ramifică și face plăci motorii pe mai multe, iar motoneuronul împreună cu toate fibrele pe care le inervează formează o unitate motorie.
La locul de contact, nervul nu atinge mușchiul: între butonul terminal și fibra musculară rămâne o fantă, iar membrana musculară de dedesubt e cutată, ceea ce îi mărește suprafața.
O singură fibră nervoasă motorie se ramifică și ajunge la mai multe plăci motorii, deci la mai multe fibre musculare.
Nucleii fibrei musculare stau la periferie, imediat sub membrana ei.
Interiorul fibrei musculare e ocupat de miofibrile.
În dreptul plăcii motorii, membrana fibrei musculare e plicaturată, adică cutată, ceea ce îi mărește suprafața.
Butonul terminal nu atinge fibra musculară: între ele rămâne fanta joncțiunii.
Mitocondriile se află de amândouă părțile joncțiunii, atât în butonul nervos, cât și în fibra musculară.
Veziculele sinaptice se află în interiorul butonului terminal.
COMPLETARE: Celula Schwann înglobează terminațiile neuronului, adică le acoperă, chiar dacă nu este desenată și nu este numită pe planșă.
COMPLETARE: Porțiunea de la început și cea de la capăt ale fiecărui axon rămân nemielinizate, deci fibra ajunge amielinică tocmai acolo unde face placa motorie.
CAPCANĂ DE GRILĂ: Placa motorie și joncțiunea neuro-musculară sunt aceeași formațiune, văzută la două măriri, nu două formațiuni diferite.
Noțiuni elementare de igienă și patologie
Oboseala musculară este determinată de o stare de contracție prelungită și susținută a mușchiului. Ea se datorează și este proporțională cu rata epuizării glicogenului muscular, la care contribuie și scăderea pH-ului intracelular, prin acumularea de acid lactic, ce inhibă unele enzime. Se consideră că partea cea mai mare a oboselii musculare rezultă din incapacitatea proceselor contractile și metabolice ale fibrei musculare de a realiza în continuare același lucru mecanic. În plus, după o activitate musculară prelungită poate avea loc o diminuare a transmiterii semnalelor nervoase la nivelul joncțiunii neuromusculare, ceea ce diminuează la rândul ei contracția musculară.
Uneori mușchiul obosit intră în contractură dureroasă, adică în crampe musculare. Practicarea unui efort fizic intens după o perioadă mai îndelungată de inactivitate este urmată, la 2-48 de ore, de apariția unor dureri persistente, uneori foarte puternice, la nivelul grupelor musculare solicitate, fenomen numit febră musculară. Aceasta se atenuează sau chiar dispare la reluarea aceluiași tip de efort.
Prevenirea instalării precoce a oboselii și a scăderii forței musculare se poate realiza prin gradarea progresivă a activității fizice, respectându-se curba capacității de efort pe parcursul zilei și al săptămânii. Activitatea fizică intensă trebuie să alterneze cu pauze obligatorii pentru refacerea capacității de efort. Excesele trebuie evitate, prevenindu-se astfel întinderile și rupturile musculare.
Întinderile și rupturile musculare. Contracția excesivă a unui mușchi poate duce la întinderea sau chiar la ruperea sa, precum și a țesutului conjunctiv adiacent.
Distrofiile musculare, cunoscute și sub denumirea de miopatii, reprezintă un grup de afecțiuni musculare ereditare, cu severitate diferită, progresive, care se diferențiază clinic prin distribuția selectivă a grupelor musculare afectate. În aceste maladii de natură degenerativă, țesutul muscular striat scheletic este înlocuit succesiv cu țesut sclero-adipos. Prin retracțiile tendinoase care pot însoți afecțiunile musculare se ajunge la deformări mai mult sau mai puțin accentuate ale trunchiului și membrelor. Miopatiile pot apărea la vârsta preșcolară, la pubertate sau în jurul vârstei de 20 de ani, și rar peste 30 de ani.